Prefață.
De ce spun povestea orașului meu.
Un oraș nu se naște dintr-odată. Nu apare, pur și simplu, pe o hartă, ca o pată de cerneală între alte nume și alte hotare. Un oraș se adună încet, din pași, din trudă, din întâmplări, din glasuri omenești, din drumuri bătute de roți, din fum, din ploi, din speranțe și din răbdare. Mai întâi există locul. Apoi vin oamenii. Apoi vine timpul. Și abia după aceea se naște povestea.
Simeria, așa cum o cunoaștem astăzi, nu este doar un nume de oraș. Este urma lăsată de generații întregi. Este amintirea unei lumi care a muncit, a construit, a suferit, a sperat și a mers mai departe. Este viața adunată în jurul căii ferate, în jurul caselor, al drumurilor, al gării, al cartierelor și al oamenilor care au dat acestui loc chip și rost.
Cartea aceasta s-a născut dintr-o nevoie firească: aceea de a nu lăsa trecutul să rămână împrăștiat în fragmente reci, greu de urmărit și ușor de uitat. În timp, am adunat informații din documente ale vremii, din surse istorice, din articole, din lucrări și cercetări, din texte vechi și din materiale care păstrează urmele trecutului acestui loc. Unele au fost găsite în cărți și studii, altele în arhive, altele în surse accesibile astăzi prin cercetare modernă și căutare atentă. Toate, însă, au avut același rost: să mă apropie de istoria Simeriei.
Dar documentele, oricât de valoroase ar fi, nu vorbesc singure pe înțelesul tuturor. Ele păstrează faptele, datele, numele, împrejurările. Însă de multe ori rămân reci, fragmentate, tăcute. Cititorul vede informația, dar nu simte întotdeauna viața din spatele ei. De aceea am simțit că trecutul acestui oraș trebuie nu doar adunat, ci și readus la viață.
Aici începe rostul acestei cărți.
Ceea ce cititorul va găsi în paginile următoare nu este un tratat academic în sens strict și nici o operă de imaginație desprinsă de realitate. Este o povestire istorică întemeiată pe surse, o reconstituire narativă a trecutului local, în care faptele, documentele și mărturiile istorice sunt adunate, verificate, așezate în ordine și apoi repovestite într-o formă vie, accesibilă și omenească.
Dacă ar fi să spun foarte simplu ce am încercat să fac, aș spune așa: am luat fragmentele risipite ale trecutului și am încercat să le redau respirația. Nu le-am schimbat sensul, ci le-am căutat legătura. Nu am vrut să înlocuiesc istoria, ci să o fac mai aproape de cititor. Nu am dorit să mut faptele din locul lor, ci să le așez într-o curgere care să poată fi citită, înțeleasă și simțită.
Poate că, într-un fel, ceea ce fac aici seamănă cu ceea ce se întâmplă atunci când o temă veche este readusă în auzul oamenilor printr-o formă nouă de expresie. Nu este o simplă copiere și nici o invenție ruptă de original. Este o reordonare, o recompunere, o readucere la viață. În literatură și în scrierea istoriei, cea mai apropiată denumire pentru acest demers este aceea de istorie narativă: adică prezentarea unui trecut real, sprijinit pe surse, prin forța unei narațiuni coerente.
Această carte pornește, așadar, din document, dar nu rămâne prizoniera documentului. Pornește din fapt, dar caută și înțelesul omenesc al faptului. Pornește din sursă, dar merge spre poveste. Pentru că un oraș nu poate fi înțeles doar prin date, ani și nume. El trebuie văzut și ca lume vie: cu noroiul ulițelor, cu praful verilor, cu frigul iernilor, cu neliniștea începuturilor, cu bucuriile mici și cu munca celor care i-au ridicat temelia.
Spun de la început, limpede, pentru cititor: baza acestei lucrări o reprezintă sursele istorice consultate. Faptele esențiale, contextul, reperele cronologice și informațiile de fond provin din documentare. Dar felul în care ele sunt legate, ritmul în care sunt spuse, atmosfera epocii, legătura dintre fragmente și chipul narativ al acestei cărți țin de construcția mea de autor. Aceasta este partea de povestire, de interpretare narativă și de reconstituire literară.
Ideea, concepția și felul în care această istorie locală este repovestită îmi aparțin. În lucrul asupra textului am folosit și sprijin de redactare, editare, tehnoredactare și verificare de coerență, pentru ca paginile să capete claritate, ordine și expresie. Dar vocea cărții, direcția ei și dorința de a spune această poveste sunt ale mele.
Am ținut să spun aceste lucruri de la început nu ca să mă apăr, ci ca să fiu cinstit cu cititorul. O carte care pornește din trecut trebuie să aibă respect pentru adevăr, dar și curajul de a-l spune într-o formă care să nu-l lase mort între coperte. Eu nu mi-am propus să înșir ani și informații ca într-un registru. Mi-am propus să spun povestea unui oraș. Orașul meu.
Simeria merită această poveste. O merită nu doar pentru că are o istorie, ci pentru că are o memorie. Iar memoria unui loc trebuie păstrată, înțeleasă și dată mai departe. Dacă paginile care urmează vor reuși să facă cititorul să vadă mai limpede cum s-a născut acest oraș, cum a crescut și prin mâinile cui a ajuns ceea ce este astăzi, atunci rostul acestei cărți va fi fost împlinit.
Aceasta nu este doar o carte despre trecut. Este și o formă de recunoștință.
Pentru loc.
Pentru oameni.
Pentru timp.
Și pentru povestea care merita spusă.
1. Encyclopaedia Britannica, „Historiography” – definește istoriografia ca scriere a istoriei pe baza examinării critice a surselor, selectării detaliilor autentice și sintetizării lor într-o narațiune.
2. Encyclopaedia Britannica, „Historiography – From explanation to interpretation” – arată că istoria nu înseamnă doar stabilirea faptelor în ordine cronologică, ci și explicarea și interpretarea semnificației lor.
3. Living Handbook of Narratology, „Historiographic Narration” – tratează explicit narațiunea istoriografică drept cadru pentru formele și funcțiile narațiunii în scrierea istoriei.
Text în curs de elaborare pentru cartea „Povestea orașului meu – Simeria”. Reproducerea integrală sau parțială fără acordul autorului este interzisă conform Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor.
Un sat mic, aproape neînsemnat pentru marile imperii, dar încăpățânat în a rămâne pe harta timpului.
Iar povestea lui abia începea.
Legenda numelui
Originea numelui Simeria rămâne până astăzi un subiect discutat de istorici.
În documentele medievale apare constant forma Piski, numele maghiar al localității. Dar tradiția locală păstrează și o altă poveste.
Bătrânii locului spuneau că, cu mult înainte ca aceste pământuri să fie pomenite în actele regale, pe un dâmb de lângă râu ar fi existat o mică mănăstire de călugărițe, numită Szent Maria – Sfânta Maria.
În timp, numele ar fi fost rostit tot mai des de oamenii din jur, iar pronunția lui s-ar fi schimbat. Din Sancta Maria ar fi devenit Sânmăria, iar mai târziu Simeria.
Istoricii nu au găsit încă dovezi care să confirme această legendă. Zidurile acelei mănăstiri nu au fost descoperite, iar documentele medievale nu o menționează clar.
Dar poveștile nu trăiesc doar în arhive.
Ele trăiesc și în memoria oamenilor.
Iar uneori legenda și istoria merg împreună, fiecare păstrând câte o parte din adevăr.
Se spune că în serile liniștite de vară, când ceața se ridica de pe lunca Streiului și clopotele satelor din jur băteau rar, bătrânii își aminteau de acea mănăstire pierdută. Nu mai știau exact unde fusese ridicată – unii spuneau pe un dâmb aproape de râu, alții mai sus, spre locul unde câmpul începe să urce ușor către dealuri.
În poveștile lor apăreau câteva chilii din piatră și lemn, o bisericuță mică și o grădină în care călugărițele cultivau plante de leac. Călătorii care treceau pe drumul vechi se opreau uneori acolo pentru apă sau pentru un sfat, iar maicile îi primeau în liniște, fără să întrebe prea mult.
Anii au trecut, iar locul acela s-a pierdut în timp. Poate a fost părăsit, poate a fost distrus de războaie sau de focuri. Pământul a acoperit urmele zidurilor, iar iarba a crescut peste ele.
Dar numele a rămas.
Oamenii din satele din jur au continuat să vorbească despre locul acela ca despre „Sânmăria”. Așa cum pietrele din râu sunt șlefuite de apă, și numele s-a schimbat încet în vorbirea oamenilor. Din Sânmăria s-a auzit tot mai des Simeria.
Bătrânii din Piski, când voiau să-și potolească nepoții neastâmpărați, le povesteau despre clopotul de argint al mănăstirii Szent Maria. Legenda spune că, în fața unei mari invazii – unii zic a tătarilor, alții a turcilor – maicile au coborât clopotul în albia Streiului, legându-l de rădăcinile unui stejar secular, pentru a nu cădea în mâini păgâne.
Mănăstirea a ars, iar maicile s-au risipit, dar numele locului a rămas lipit de buzele oamenilor ca o pecete. N-au mai putut să-i spună doar Piski, căci pământul era sfințit. Așa a apărut Simeria. Iar cei care au urechea aplecată spre tainele lumii spun că, în nopțile de Sânziene, dacă te așezi pe malul râului și asculți cu luare-aminte, sub clipocitul apei se mai aude încă vibrația stinsă a clopotului de argint, chemând lumea înapoi la vechiul nume de Sânmăria.”
Pe un prag de piatră tocită, scoasă cine știe când din zidurile unei vechi vile romane și așezată acum la poarta unei gospodării din Piski, stătea Moș Avram. Era un om uscat, cu fața brăzdată ca pământul după arătură și ochi de culoarea râului atunci când se liniștește după ploaie.
Moș Avram nu era doar cel mai bătrân om din sat; era „păstrătorul”. În traista lui de lână, pe care o purta mereu la șold, nu ținea doar pâine și sare, ci și povești pe care alții le uitaseră de mult. El era cel care știa că drumul pe care călcau vitele era, sub straturile de praf, calea împărătească a legiunilor de demult.
Când soarele începea să coboare spre culmile de peste Mureș, tinerii se adunau uneori în jurul lui. Avram nu le vorbea despre date și hrisoave — pe care oricum nu le-ar fi înțeles — ci le vorbea despre glasul locului.
— Vedeți dâmbul acela unde se joacă aburii serii? întreba el, arătând cu ciomagul de corn spre lunca Streiului. Acolo, sub rădăcinile sălciilor, dorm maicile.
Apoi, vocea îi scădea, devenind un foșnet:
— Nu-i spuneți doar Piski. Piatra e mută, dar numele de Sânmăria e viu. E ca un descântec care ține satul legat de cer. Eu am apucat bătrâni care au văzut flăcările de la pod, când oamenii lui Horea au jurat că n-or mai plăti cu sudoare setea nobililor. Amintirea aia încă arde, dacă știi unde să pui mâna pe inima pământului.
Poate că adevărul istoric se ascunde încă sub pământ, așteptând să fie descoperit. Sau poate că nu va fi găsit niciodată.
Dar uneori istoria unui loc nu se păstrează doar în documente.
Ea trăiește în povești, în nume și în felul în care oamenii își amintesc trecutul.
Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Transilvania era un teritoriu marcat de tensiuni sociale puternice.
Majoritatea populației românești trăia în condiții grele, fiind supusă obligațiilor feudale și numeroaselor taxe impuse de sistemul nobiliar al epocii. Țăranii erau obligați să muncească pe domeniile nobililor, să plătească dări și să respecte restricții care le limitau libertatea.
Nemulțumirea crescuse de ani de zile.
În 1784, aceste tensiuni au dus la izbucnirea uneia dintre cele mai mari răscoale țărănești din Transilvania, condusă de Horea, Cloșca și Crișan.
Răscoala a cuprins o mare parte a Munților Apuseni și a zonelor din jur, iar ecoul ei a ajuns și în valea Mureșului și în zona Simeriei.
Documentele vremii consemnează că în apropierea podului peste râul Strei, răsculații au incendiat câteva cârciumi aflate pe drumul comercial. Aceste locuri erau frecventate de călători și negustori și reprezentau puncte importante pentru controlul circulației.
Podul peste Strei avea atunci o importanță strategică.
Pe acolo treceau drumurile care legau regiunea Hunedoarei de valea Mureșului, iar cine controla acest punct controla și circulația din zonă.
Incendierea cârciumilor nu a fost doar un gest de revoltă, ci și o acțiune menită să întrerupă rutele comerciale și să slăbească autoritatea locală.
Aceste evenimente arată că satul Piski, deși mic, era conectat la marile mișcări sociale ale epocii.
Liniștea aparentă a satului ascundea de fapt legături cu lumea largă și cu istoria care se scria în acei ani tulburi.
În acea toamnă a anului 1784, vestea răscoalei a ajuns în valea Streiului purtată de oameni grăbiți și de zvonuri rostite pe la porțile satelor. Se spunea că țăranii din munți s-au ridicat împotriva stăpânilor, că au lăsat plugurile și au luat în mâini furci, coase și topoare.
Drumul care trecea pe lângă Piski nu mai era doar o cale de negustorie. Pe el apăreau tot mai des cete de oameni obosiți, dar hotărâți. Unii mergeau spre munți, alții coborau dinspre Apuseni cu vești despre lupte, despre sate ridicate și despre nobilimea care fugea speriată.
În apropierea podului peste Strei, unde se adunau de obicei căruțele negustorilor și unde călătorii își odihneau caii la cârciumi, într-o seară s-a ridicat fum gros spre cer. Flăcările au cuprins acoperișurile de șindrilă ale cârciumilor, iar lumina lor roșiatică s-a reflectat în apa râului.
Pentru oamenii locului, acea noapte a rămas mult timp în amintire. Nu era doar focul unor clădiri. Era semnul că lumea veche începea să se clatine.
După câteva zile, liniștea a coborât din nou peste vale. Negustorii au început iarăși să treacă podul, iar oamenii s-au întors la ogoare. Dar povestea acelor zile s-a transmis mai departe, din gură în gură, ca o amintire a vremurilor în care satul Piski a simțit, chiar pe malul Streiului, ecoul uneia dintre cele mai mari răscoale din istoria Transilvaniei.
Povestea continua.
Brudina și Uroi – locuri încărcate de istorie. În jurul orașului Simeria există locuri care, deși par astăzi liniștite și aproape uitate, păstrează în tăcerea lor urmele unor vremuri foarte vechi. Două dintre aceste locuri sunt Brudina și Uroi, spații în care natura, istoria și memoria oamenilor se împletesc într-o poveste aparte.
De-a lungul timpului, aceste locuri au fost martore ale multor întâmplări: drumuri vechi, așezări dispărute, legende transmise din generație în generație și momente care au rămas în amintirea comunității.
Pentru cei care cunosc istoria zonei, Brudina și Uroi nu sunt doar puncte pe hartă, ci fragmente ale unei povești mai mari — povestea locurilor din jurul Simeriei și a oamenilor care au trăit aici de-a lungul timpului.
În rândurile care urmează voi încerca să readuc în atenție aceste locuri și să spun, pe scurt, povestea lor.
Zona Uroi – Piski, la confluența Streiului cu Mureșul, este unul dintre cele mai vechi locuri de locuire din această parte a Transilvaniei. Cercetările arheologice preventive realizate în anul 2011, înaintea construirii autostrăzii Deva–Orăștie, au scos la iveală urmele unor așezări care acoperă aproape două milenii de istorie: locuințe dacice din perioada La Tène, locuințe romane din secolele II–III, bordeie din epoca migrațiilor și urme de locuire din evul mediu timpuriu.
Această continuitate nu este întâmplătoare. Locul se află în Culoarul Devei, unul dintre principalele drumuri naturale ale Transilvaniei, unde drumurile comerciale se întâlneau lângă malul Mureșului. De-a lungul secolelor, aici au existat vaduri de trecere, iar mai târziu bacul care lega Piski de satul Uroi.
Sub pașii noștri, milenii de istorie
Privind astăzi câmpul liniștit dintre Simeria și Uroi, este greu să ne imaginăm cât de veche este viața acestui loc. Sub iarba pășunilor și sub brazdele ogoarelor se ascund urmele unor oameni care au trăit aici cu multe secole înainte ca numele de Piski sau Simeria să apară în documente.
Cercetările arheologice realizate în anul 2011, înaintea construirii autostrăzii Deva–Orăștie, au arătat că locul numit astăzi „Podul Mureșului” era locuit încă din epoca fierului. În jurul anului 450 înainte de Hristos, în perioada cunoscută de istorici sub numele de La Tène, dacii ridicaseră aici o așezare. Alegerea locului nu era întâmplătoare. Culoarul Mureșului era încă de atunci una dintre marile căi naturale de circulație ale Transilvaniei, iar vadurile râului ofereau puncte strategice pentru trecere și schimburi comerciale.
După cucerirea romană, viața nu s-a stins în această zonă. În secolele al II-lea și al III-lea, aici a existat o așezare romană, semn că drumul care urma cursul Mureșului continua să fie folosit. Chiar și după retragerea administrației romane, locul nu a fost părăsit. Arheologii au descoperit bordeie datate între secolele IV și VIII, din perioada migrațiilor, ceea ce arată că oamenii au continuat să trăiască aici, adaptându-se vremurilor tulburi. În acele veacuri nesigure, valea largă a râului și apropierea dealurilor ofereau atât hrană, cât și refugiu.
Urmele de locuire continuă și în evul mediu timpuriu, până în jurul secolelor VIII–XIII. Astfel, același loc pe care astăzi îl traversăm cu mașina sau îl vedem de pe podul rutier a fost, vreme de aproape două milenii, un spațiu de viață și de trecere pentru generații întregi.
Mureșul și schimbarea peisajului
Peisajul pe care îl vedem astăzi nu este același cu cel din trecut. Hărțile istorice, începând cu cele ale Imperiului Habsburgic din secolul al XVIII-lea, arată că Mureșul avea atunci un albie mai largă și un curs mai sălbatic. Râul se revărsa adesea peste luncă, iar malurile erau mai puțin stabile decât astăzi.
În acea vreme, traversarea apei nu era deloc ușoară. Tocmai de aceea, trecerea de la Uroi era atât de importantă. Brudina — bacul de lemn prins de cablu — nu era doar un mijloc de transport, ci o adevărată necesitate pentru oamenii locului. Fără ea, legătura dintre cele două maluri ale Mureșului ar fi fost mult mai dificilă.
Hărțile militare habsburgice arată și existența unei intersecții de drumuri lângă malul râului. Un drum cobora spre Simeria Veche, iar celălalt urma traseul actualei străzi Biscaria, continuând spre Deva. Astfel, locul nu era doar o simplă trecere peste apă, ci un punct în care drumurile se întâlneau și se despărțeau, ducând călătorii spre diferite colțuri ale Transilvaniei.
De-a lungul secolelor, oamenii au schimbat treptat peisajul. Albia râului a fost regularizată, terenurile au fost transformate în pășuni sau ogoare, iar în timpurile recente autostrada A1 a adăugat o nouă linie de circulație peste acest vechi culoar natural.
Dar, chiar dacă drumurile s-au schimbat și râul a fost îmblânzit, locul a rămas același: un punct de trecere peste Mureș, folosit de oameni de mii de ani.
Legătura cu brudina și hanul de la Piski
În acest context istoric mai larg trebuie înțeleasă și trecerea cu brudina dintre Piski și Uroi. Fotografia de la începutul secolului XX, care arată bacul transportând căruțe peste Mureș, nu reprezintă un simplu episod local. Ea este doar ultima etapă a unei istorii mult mai vechi.
Aici, în acest loc, oamenii au trecut apa încă din vremea dacilor, apoi în epoca romană, în timpul migrațiilor și în evul mediu. Drumul care urma cursul Mureșului a rămas mereu o arteră de circulație, iar hanurile și punctele de popas au apărut firesc lângă aceste treceri.
Astfel, când căruțele urcau pe platforma brudinei și traversau încet râul spre Uroi, ele urmau, fără să știe, un drum vechi de peste două mii de ani.
Mormântul uitat de la Podul Mureșului
Cercetările arheologice făcute înainte de construirea autostrăzii au scos la lumină nu doar urmele locuințelor vechi, ci și un detaliu care dă locului o dimensiune profund umană. Printre gropile de locuire și urmele așezărilor succesive, arheologii au descoperit și un mormânt medieval de inhumație.
Nu știm cine a fost acel om. Numele lui s-a pierdut demult, odată cu veacurile. Nu știm dacă era țăran, călător sau paznic al trecerii peste râu. Dar știm că a trăit aici, pe malurile Mureșului, într-o vreme în care drumurile erau doar poteci de pământ, iar râul se trecea la vad sau cu pluta.
Acel mormânt este o tăcută mărturie că viața nu s-a oprit niciodată în acest loc. Generații de oameni au venit și au plecat, au construit case, au deschis drumuri, au trecut apa cu bacul și au privit aceleași dealuri care străjuiesc valea și astăzi.
Într-un fel, acel locuitor anonim al acestor maluri a vegheat, peste secole, transformarea drumului de pământ în drumul comercial al Mureșului, apoi în linia de cale ferată care avea să dea naștere orașului modern Simeria.
Astfel, sub pașii noștri de astăzi nu se află doar pământul unei lunci liniștite, ci straturi de viață adunate de-a lungul mileniilor.
Drept de autor Rot Mircea Cristian © Telesim Media
Capitolul 1.3. Viziunea familiei Gyulay
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, domeniul de pe malul Mureșului
începe să capete o formă nouă. Familia Gyulay, una dintre vechile familii
nobiliare ale Transilvaniei, transformă locul dintr-o simplă proprietate
agricolă într-o reședință de prestigiu.
În jurul anului 1763, domeniul este reorganizat, iar conacul devine centrul
administrativ al întregii proprietăți. De aici sunt conduse lucrările de
amenajare a grădinii și de transformare a luncii într-un parc care avea să
devină, peste timp, celebrul arboretum al Simeriei.
Prin legăturile nobiliare ale familiei cu Viena și cu alte centre ale
Imperiului Habsburgic, în grădină sunt aduse primele specii de arbori care nu
creșteau în mod natural pe malul Mureșului. Este momentul în care botanica se
întâlnește cu gustul aristocratic pentru grădini și peisaje exotice.
Parcul de luncă și stilul englezesc
La început, domeniul nu era o pădure densă, ci mai degrabă un parc de plăcere.
Amenajarea urmează moda grădinilor peisagere englezești, foarte răspândită în
Europa acelei epoci.
Spre deosebire de grădinile geometrice ale stilului francez, în care natura
era constrânsă în forme rigide, stilul englezesc căuta să pună în valoare frumusețea
naturală a peisajului. În lunca Mureșului au fost păstrați stejarii seculari
existenți, iar printre ei au fost plantate specii noi, aduse din diferite
regiuni ale Europei și din alte părți ale lumii.
Aleile tăiau vegetația sălbatică și conduceau privirea către puncte de
belvedere din care se putea vedea cursul larg al Mureșului. Apa devenea astfel
parte din decorul grădinii, iar lunca era transformată într-un spațiu în care
natura și ordinea umană se întâlneau.
Un parc ridicat peste milenii de istorie
Privind astăzi liniștea arboretumului, este greu de imaginat că sub
rădăcinile arborilor se află urmele unei istorii mult mai vechi.
Cercetările arheologice realizate în apropiere, la situl Uroi – Pod
Mureș, au arătat că aceste locuri au fost locuite încă din epoca dacică și
romană. Așezări din perioada La Tène, locuințe romane și urme de locuire din
epoca migrațiilor se află chiar în același culoar al Mureșului.
Astfel, în timp ce oamenii familiei Gyulay trasau aleile parcului în
secolul al XVIII-lea, sub pașii lor se aflau, neștiute, resturile unor așezări
vechi de două milenii. Ei construiau un parc exotic al aristocrației europene
peste un pământ care fusese, cu mult înainte, loc de viață pentru dacii și
romanii acestor meleaguri.
Arboretumul Simeriei –
povestea unei grădini născute din timp
Înainte ca Simeria să devină un nod feroviar și înainte ca zgomotul
trenurilor să umple valea Mureșului, aici exista doar liniștea unei lunci
întinse. Mureșul curgea larg, iar în preajma lui creșteau zăvoaie de sălcii și
plopi, o pădure naturală care apăra malurile de vânturile aspre ale câmpiei.
La începutul secolului al XVIII-lea, aceste zăvoaie au început să fie
transformate. Nobilimea vremii, care își avea reședința în apropiere, a
amenajat locul ca o pădure de agrement. Aleile au fost deschise printre copaci,
iar locul a devenit o grădină liniștită, unde familia și oaspeții puteau să se
plimbe departe de agitația domeniului.
Un document menționat în studiile de mai târziu amintește că în anul 1763
exista deja o alee de castani (Aesculus hippocastanum). Această mențiune,
deși provenită dintr-un manuscris pierdut ulterior, arată că parcul avea deja o
formă organizată și că cineva își pusese amprenta asupra acestui loc cu mult
înainte ca el să devină celebru.
Într-o dimineață liniștită de primăvară, lunca Mureșului era acoperită de
ceață subțire. Apa curgea largă și liniștită, iar peste câmpurile umede se
ridicau câțiva stejari bătrâni, martori ai multor generații de oameni care
trecuseră pe aici. În apropierea conacului, câțiva slujitori lucrau în tăcere,
săpând gropi în pământul negru al luncii.
Pe marginea aleii încă neterminate stătea generalul Ferenc Gyulay.
Privirea lui urmărea cursul larg al Râul Mureș, care se întindea spre
vest ca o panglică argintie între pășuni și sălcii.
În acea vreme, domeniul nu era încă pădurea bogată de astăzi. Era o luncă
deschisă, presărată cu arbori bătrâni și tufe sălbatice, unde primăvara apa
râului se revărsa uneori peste câmpuri. Dar pentru stăpânul domeniului, locul
avea un potențial pe care puțini îl vedeau.
În căruțele sosite de curând de la Viena se aflau puieți de arbori aduși
din grădini occidentale – specii care nu crescuseră niciodată pe malurile
Mureșului. Grădinarii îi scoteau cu grijă din lăzi și îi așezau în gropile
pregătite.
Unul dintre ei ridică privirea către conac și întrebă încet:
— Aici, domnule?
Un supraveghetor făcu un semn din mână.
— Da. Aici începe aleea.
Puieții erau așezați în linie dreaptă, iar printre ei rămâneau stejarii
vechi ai luncii. Planul domeniului urma moda grădinilor peisagere englezești,
tot mai apreciate în Europa acelei epoci. Nu se dorea o grădină rigidă, ca la
Versailles, ci un parc în care natura și voința omului să se întâlnească.
Aleile urmau să conducă privirea spre râu. Din anumite locuri, vizitatorii
aveau să vadă Mureșul curgând liniștit, iar în depărtare dealurile care
străjuiau Culoarul Devei.
Cei care plantau arborii nu știau însă că sub pământul pe care îl săpau se
aflau urmele unor lumi mult mai vechi. În acea luncă trăiseră oameni încă din
vremea dacilor și a romanilor, iar peste secole aveau să fie descoperite acolo
urmele așezărilor de la situl Uroi – Pod Mureș.
Dar în acel moment nimeni nu se gândea la trecut. Oamenii lucrau pentru viitor.
Puieții erau acoperiți cu pământ, iar lângă fiecare era înfipt un par de
sprijin. Cu timpul aveau să crească, să se înalțe și să transforme lunca într-o
grădină cum rar se vedea în această parte a Transilvaniei.
Astfel a început, încet și aproape neobservat, povestea arboretumului care
avea să devină unul dintre cele mai prețioase parcuri dendrologice din Europa.
Sub pașii celor care plantau acei arbori se aflau straturi de istorie veche
de milenii. Dar deasupra lor începea să se ridice o altă lume – lumea arborilor
aduși din depărtări și a grădinilor create de mâna omului pe malul Mureșului.
La intrarea în arboretum
se ridică și astăzi vechiul conac al domeniului. În jurul lui a început
povestea parcului care avea să devină una dintre cele mai valoroase colecții
dendrologice din Europa.
În secolul al XVIII-lea,
conacul era reședința familiei Gyulay, iar lunca Mureșului din jur era
transformată treptat într-un parc de agrement. Aici au fost plantați primii
arbori exotici, iar aleile au fost trasate după moda grădinilor peisagere
englezești.
Domeniul a trecut, de-a lungul generațiilor, prin mâinile mai multor
familii nobiliare. Numele lor au rămas legate de istoria parcului: Gyulay,
apoi Kuun, mai târziu Fáy, iar în cele din urmă Ocskay. De fiecare dată,
proprietatea s-a transmis adesea pe linie familială, prin moșteniri și
căsătorii, iar fiecare generație a adăugat ceva nou acestui loc.
În secolul al XIX-lea, grădina a început să se transforme într-un adevărat
parc peisager. Stilul epocii era inspirat din grădinile englezești, unde
natura era lăsată să pară liberă, dar în realitate era atent modelată. Aleile
se curbau printre copaci, iar spațiile deschise se împleteau cu zone de pădure.
După anul 1870, îngrijirea parcului a fost reluată cu o energie
nouă. Atunci au început să fie aduse numeroase specii exotice, unele venite de
departe, din Asia. Arbori din China și Japonia au fost plantați aici,
într-o încercare îndrăzneață pentru acea vreme: să se vadă dacă aceste specii
se pot adapta la clima din lunca Mureșului.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, parcul a
devenit cunoscut în cercurile horticole din regiune. Sub conducerea lui Fáy
Béla, colecțiile de arbori și arbuști s-au îmbogățit, iar parcul a început
să fie organizat mai riguros. Se făceau schimburi de semințe cu alte grădini și
parcuri din Europa, iar pepinierele din Simeria produceau puieți pentru alte
domenii.
În acei ani, locul nu mai era doar o grădină a unei familii nobiliare.
Începuse să capete renumele unui parc dendrologic, unde plantele erau
studiate, aclimatizate și multiplicate.
După Primul Război Mondial, domeniul a ajuns în administrarea lui Ocskay
István, care a continuat să îngrijească parcul. În acea perioadă, locul era
deja cunoscut pentru bogăția sa botanică.
Când liniștea parcului a fost
tulburată de istorie
Ani la rând, viața domeniului de la Piski și a oamenilor din Biscaria s-a
desfășurat într-un ritm aproape neschimbat. Arboretumul creștea încet, arborii
exotici prindeau rădăcini în lunca Mureșului, iar satul își urma rânduiala
obișnuită a muncii și a anotimpurilor.
În acele decenii, lumea din jurul conacului părea stabilă. Nobilii
administrau domeniul, grădinarii îngrijeau arborii aduși din țări îndepărtate,
iar oamenii din așezările apropiate trăiau din munca pământului sau din
serviciile legate de proprietatea nobiliară.
Dar istoria nu avea să lase mult timp această liniște neatinsă.
Răscoala lui
Horea, Cloșca și Crișan a rămas un simbol al luptei
țăranilor pentru dreptate și libertate. Toamna anului
1784.
Era o seară rece de noiembrie,
iar lunca Mureșului era acoperită de o ceață groasă.
Vestea răscoalei ajunsese și în
satele din jurul Simeriei.
Prin sate se vorbea în șoaptă
despre oamenii lui Horea Cloșca si Crisan, care coborâseră din Munții
Apuseni și îndemnau țăranii să se ridice împotriva nobililor.
Pentru iobagi, conacele nu erau
doar clădiri.
Erau simbolul unei lumi în care
ei munceau pământul, dar nu îl stăpâneau niciodată.
În acele zile tulburi, cete de
răsculați au început să atace domeniile nobiliare.
În multe locuri din Transilvania,
curțile grofilor au fost jefuite sau incendiate, iar arhivele domeniilor
au fost distruse.
Se spune că nici domeniul
familiei Gyulay de la Simeria nu a scăpat de furia răsculaților.
Clădirile au fost devastate, iar
conacul a suferit distrugeri importante.
Pentru oamenii satelor din jur, acele zile au rămas mult timp în amintire.Nu era doar o revoltă. Era un moment în care lumea veche
părea că se clatină.
Dar răscoala nu a durat mult. Armata imperială a intervenit
rapid.
La sfârșitul anului 1784,
răscoala a fost înăbușită, iar conducătorii ei au fost capturați.
În 28 februarie 1785,
Horea și Cloșca au fost executați la Alba Iulia, prin tragere pe roată, în fața
a mii de țărani aduși să asiste la pedeapsă.
Domeniul Gyulay a rămas în proprietatea familiei până la mijlocul secolului
al XIX-lea. Evenimentele revoluționare din 1848 au adus însă schimbări majore
în Transilvania, iar domeniul a suferit primele distrugeri și transformări
importante.
Revoluția de la 1848 și luptele
din zona Simeriei
Pentru domeniul familiei Gyulay de la Simeria, mijlocul secolului al
XIX-lea a adus un nou moment de tulburare. Evenimentele revoluționare din 1848–1849,
care au cuprins întreg Imperiul Habsburgic, au ajuns și în valea Mureșului.
În acele luni de război, numeroase domenii nobiliare din regiune au fost
afectate de trecerea armatelor și de violențele conflictului.
Potrivit unor relatări locale și documente referitoare la domeniul
Simeriei, castelul familiei Gyulay a suferit din nou distrugeri în
timpul acestor tulburări. Clădirea a fost devastată în contextul luptelor și al
acțiunilor răsculaților români din zonă.
După încheierea ostilităților, domeniul a rămas pentru o vreme într-o stare
de degradare. Lucrările importante de reparație au fost realizate abia în
anul 1851, când situația politică din Transilvania s-a stabilizat sub
administrația imperială.
Astfel, castelul de la Simeria, care trecuse deja prin distrugerile
provocate de răscoala din 1784, a fost din nou martor al unei perioade violente
din istoria Transilvaniei.
Pentru oamenii din satele din jur, aceste evenimente au rămas mult timp în
amintire. Lunca liniștită a Mureșului devenise, pentru câteva luni, locul unde
se întâlniseră armate, răscoale și speranțele unei lumi aflate în schimbare.
În anii care au urmat, proprietatea a trecut în posesia familiei Kun, iar
istoria parcului a intrat într-o nouă etapă.
Arboretumul Simeriei nu este doar o grădină botanică. El este rezultatul
unei întâlniri între mai multe epoci: drumul antic al Mureșului, domeniul
aristocratic al familiei Gyulay și orașul modern care s-a născut în jurul căii
ferate.
Sub liniștea aleilor sale se află, de fapt, straturi de istorie care se
întind pe mai bine de două mii de ani.
Ziua în care regele a pășit printre arbori
După Marea Unire din 1918, Transilvania a intrat într-o nouă epocă.
Regii României au început să viziteze orașele și locurile importante ale
noilor provincii, pentru a cunoaște mai bine ținuturile care deveniseră parte a
statului român.
În acest context, valea Mureșului a fost străbătută de mai multe ori de
trenul regal.
Stația Piski, devenită deja un nod feroviar important, era una
dintre porțile de intrare spre județul Hunedoara.
În acei ani, parcul dendrologic de la poalele Măgurii Uroiului era
deja cunoscut în cercurile științifice ale Europei Centrale.
Colecțiile sale de arbori exotici, aduse din America de Nord și din Asia,
transformaseră domeniul într-un adevărat laborator natural de aclimatizare.
Tradiția locală păstrează amintirea unei vizite a Regelui Ferdinand I și a
Reginei Maria în această parte a Transilvaniei, în anii care au urmat
Încoronării de la Alba Iulia din 1922.
Pentru suveran, interesul nu era doar protocolar.
Ferdinand era pasionat de natură și de administrarea pădurilor, iar parcul
de la Piski reprezenta un exemplu remarcabil de adaptare a speciilor exotice
într-un peisaj natural de luncă.
Regina Maria, cunoscută pentru sensibilitatea sa artistică, ar fi apreciat
armonia dintre arborii seculari ai luncii Mureșului și speciile rare aduse din
alte continente.
Pentru locuitorii din Biscaria, satul aflat în apropierea
domeniului, acele zile au rămas mult timp în memorie.
Grădinarii și lucrătorii parcului au pregătit aleile cu grijă, iar munca
lor tăcută, dusă de generații întregi, a primit o recunoaștere neașteptată.
În acele momente, parcul de la Piski nu mai era doar grădina unui domeniu
nobiliar.
Devenea un loc apreciat la nivelul întregii țări.
Era o dimineață luminoasă de toamnă târzie, în anul 1923.
Ceața care se ridica din lunca Mureșului se destrăma încet sub razele unui
soare blând, iar frunzele parcului sclipeau în nuanțe de galben, arămiu și
verde închis.
La gara din Simeria, liniștea obișnuită fusese înlocuită de o agitație rar
întâlnită. Personalul gării își îndrepta uniformele, iar câțiva ofițeri
discutau în șoaptă lângă peron. În acea dimineață, trenul regal oprise pentru
câteva ore într-un loc care, până atunci, nu primise prea des vizite atât de
importante.
Din vagonul regal a coborât Regele Ferdinand I al României.
Nu venise pentru parade sau ceremonii, ci pentru ceva mult mai simplu și
mai rar pentru un suveran: dorința de a vedea un parc despre care auzise că
adăpostește arbori veniți din toate colțurile lumii.
Automobilele pregătite pentru deplasare au fost descărcate din tren, iar
mica coloană a pornit spre parc. Drumul nu era lung. De la gară până la
domeniul dendrologic, câteva minute au fost suficiente pentru ca liniștea
naturii să înlocuiască zgomotul roților de tren.
La intrarea în parc îl aștepta Ocskay István, administratorul
domeniului. Era un om obișnuit cu munca printre arbori și mai puțin cu vizitele
regale, dar își pregătise cu grijă explicațiile pentru fiecare alee și pentru
fiecare specie rară.
Regele a coborât din automobil și a privit în jur cu atenția unui om care
înțelegea natura. Se spune că Ferdinand avea un interes real pentru botanică,
iar parcul din Simeria îi stârnea curiozitatea.
Aleile se întindeau liniștite printre arbori bătrâni. Unele dintre ele
fuseseră plantate cu mai bine de un secol înainte. Castanii, stejarii și plopii
se ridicau deasupra aleilor ca niște coloane naturale, iar printre ei apăreau
din loc în loc arbori aduși din alte continente.
Ocskay îi arăta regelui câteva dintre speciile rare ale parcului. Unele
veniseră din Asia, altele din America. Pentru fiecare copac exista o poveste:
de unde fusese adus, cine îl plantase și cât de greu se adaptase la clima din
lunca Mureșului.
Regele asculta cu interes. Din când în când se oprea, privea frunzele sau
scoarța unui arbore și punea întrebări. Nu era o vizită grăbită, ci una
liniștită, ca o plimbare printre grădini.
Pentru oamenii care lucrau în parc, ziua aceea a rămas mult timp în
amintire. Nu pentru fast sau ceremonii, ci pentru faptul că un suveran se
oprise să admire ceea ce generațiile de grădinari și botanici construiseră în
tăcere.
Când vizita s-a încheiat, coloana de automobile s-a întors spre gară.
Trenul regal a plecat mai departe, iar liniștea parcului s-a așternut din nou
peste alei.
Arborii au rămas pe locul lor, crescând încet, așa cum făcuseră de zeci și
sute de ani.
Arboretumul Simeriei după
război
Naționalizarea și transformarea
arboretumului
În anii de dinaintea schimbărilor politice de după război, arboretumul de
la Simeria era deja legat de o rețea internațională de schimb botanic.
Există dovezi că semințe ajungeau aici chiar din Japonia, iar la rândul
său parcul trimitea material vegetal către alte grădini din Europa.
Dar istoria locului avea să se schimbe brusc după cel de-al Doilea
Război Mondial. Lumea veche a domeniilor nobiliare din Transilvania începea
să dispară.
În noaptea de 1 martie 1949, proprietarii domeniului au fost
ridicați de autoritățile noului regim și trimiși cu domiciliu obligatoriu la Târgu
Mureș. A fost momentul în care epoca vechilor domenii nobiliare s-a
încheiat.Prin legea naționalizării, proprietățile private au trecut în
administrarea statului. Familia nobilă care administrase domeniul timp de
generații a fost obligată să părăsească conacul, iar parcul a devenit
proprietate publică.
Pentru oamenii din Biscaria, această schimbare a fost profundă.
Mulți dintre ei lucraseră în parc ca servitori sau grădinari ai domeniului.
Acum însă rolul lor se schimba. Unii au rămas să îngrijească arborii, dar nu ca
slujitori ai unui nobil, ci ca angajați ai statului.
În acei ani, multe conace din România au fost abandonate sau distruse.
Parcul de la Simeria a avut însă o soartă diferită. Valoarea sa științifică era
deja recunoscută, iar statul a decis să îl transforme într-un centru de
cercetare silvică.
După 1950, domeniul a intrat în administrarea statului, iar
specialiștii au început inventarierea arborilor și studiul speciilor.
În 1953, cercetătorii au identificat peste 250 de taxoni de
arbori și arbuști, unele dintre specii fiind extrem de rare.
În 1954, domeniul a devenit Stațiune Experimentală Silvică,
aflată sub coordonarea Institutului de Cercetări Forestiere.
Conacul, unde odinioară se țineau baluri și recepții aristocratice, a
devenit sediu pentru laboratoare și birouri de cercetare. În locul
invitaților eleganți au apărut ingineri silvici și cercetători.
Parcul intra astfel într-o nouă epocă.
În anii 1960–1980, arboretumul de la Simeria a devenit unul dintre
cele mai importante centre din România pentru aclimatizarea arborilor
exotici.
În pepinierele sale se produceau puieți forestieri care erau trimiși în
diferite regiuni ale țării. Mulți locuitori din Simeria și Biscaria lucrau
în aceste pepiniere.
Era o muncă atentă și răbdătoare:
selecția semințelor, îngrijirea plantelor tinere și altoirea speciilor rare.
În acei ani, arboretumul a devenit și o destinație importantă pentru excursii
școlare și vizite oficiale. Se spunea adesea că cine ajunge în județul
Hunedoara trebuie să vadă două locuri:
Castelul Corvinilor și Arboretumul de la Simeria.
Tot în perioada comunistă au fost construite diguri pe râul Mureș,
pentru a preveni inundațiile care afectaseră parcul de-a lungul timpului.
Aceste lucrări au schimbat însă peisajul natural al luncii.
Parcul care fusese cândva legat direct de brațele sălbatice ale râului a
devenit treptat un spațiu mai stabil și mai protejat.
Astfel, arboretumul de la Simeria a trecut printr-o transformare profundă.
Dintr-o reședință nobiliară, el a devenit un centru științific al
silviculturii românești. În anii care au urmat, aleile au fost refăcute,
colecțiile reorganizate, iar terenul a fost împrejmuit. Arboretumul a devenit
un loc de studiu pentru studenți, cercetători și specialiști.
Grădina care începuse cândva ca o pădure de agrement într-un zăvoi al
Mureșului a supraviețuit tuturor schimbărilor istorice și a devenit unul
dintre cele mai importante arboretumuri din România.
Astăzi, când oamenii se plimbă printre arborii bătrâni ai parcului, puțini
își dau seama că fiecare alee și fiecare copac spun o poveste care începe cu
aproape trei sute de ani în urmă.
Viața în Biscaria – oamenii din
umbra Arboretumului
În timp ce în conacul de la marginea parcului se discutau planuri, se
primeau oaspeți și se vorbea despre botanică și știință, la câteva sute de
metri mai departe, în Biscaria, viața curgea într-un ritm cu totul diferit.
Biscaria era atunci un mic sat de oameni simpli, așezat pe drumul care
cobora spre Mureș. Casele erau mici, construite din chirpici sau din lemn,
acoperite cu stuf ori cu șindrilă. În fața fiecărei gospodării se afla o
grădină modestă, unde oamenii cultivau legume pentru familie. Viața lor era
legată aproape în întregime de domeniul nobiliar și de parcul care începea să
prindă contur în lunca Mureșului.
Pentru locuitorii din Biscaria, Arboretumul nu era o curiozitate
științifică, ci locul unde își câștigau existența. Ei erau cei care săpau
gropile pentru arborii aduși din țări îndepărtate, cei care curățau aleile,
îngrijeau puieții și reparau gardurile rupte de apele Mureșului. În fiecare
primăvară și în fiecare toamnă, munca lor tăcută făcea ca parcul să crească și
să devină tot mai bogat.
Fără să știe, acești oameni simpli au fost primii „tehnicieni silvici” ai
Arboretumului.
Viața lor era însă guvernată de o ierarhie socială strictă. Familiile
nobiliare — Gyulay, apoi Kún și mai târziu Fáy — erau stăpânii domeniului.
Oamenii din Biscaria trăiau sub această „umbră a conacului”, într-o relație
care îmbina dependența cu o anumită siguranță.
Pentru mulți dintre ei, a lucra pentru domeniu era un motiv de mândrie
discretă. În vremuri în care foametea sau seceta loveau satele din jur,
servitorii și grădinarii de la „castel” aveau, de regulă, o pâine asigurată.
La începutul secolului XX însă, lumea începe să se schimbe.
Calea ferată care transforma Piskiul într-un important nod feroviar aduce
cu ea o nouă epocă. Atelierele CFR încep să ofere locuri de muncă stabile și
bine plătite. Tinerii din Biscaria privesc dincolo de grădinile parcului și de
munca pământului.
Apare o ruptură între generații.
Părinții continuă să îngrijească arborii exotici ai parcului, în timp ce
fiii lor pleacă să repare locomotive și vagoane în atelierele feroviare.
Odată cu această schimbare, satul începe să se transforme. Căsuțele de
chirpici sunt treptat înlocuite cu case de cărămidă. Materialele vin adesea de
la construcțiile feroviare din apropiere. Biscaria începe să semene tot mai
puțin cu un sat feudal și tot mai mult cu un cartier de margine al unui oraș în
formare.
În acea perioadă, domeniul ajunge sub influența familiei Ocskay. István
Ocskay, ultimul dintre marii proprietari ai domeniului, păstrează relația
tradițională cu oamenii din Biscaria, dar într-o formă mai modernă. Legătura
rămâne una paternalistă, însă parcul capătă tot mai multă recunoaștere
științifică.
Oamenii din Biscaria sunt martorii acestei transformări.
Ei văd cum locul unde au muncit generații întregi devine, treptat, nu doar
un parc al nobililor, ci o instituție științifică recunoscută.
Astfel, în spatele arborilor bătrâni și al aleilor umbrite ale
Arboretumului Simeria, se ascunde și povestea unor oameni simpli, ale căror
mâini au plantat, au îngrijit și au păstrat această comoară a naturii.
Dimineață în pepiniera
arboretumului (anii 1950)
Era o dimineață liniștită de primăvară, undeva la începutul anilor 1950.
Ceața se ridica încet din lunca Mureșului și se strecura printre arborii
bătrâni ai arboretumului, ca o pânză subțire care acoperea aleile încă umede de
rouă.
În pepiniera parcului, câțiva oameni ajunseseră deja la lucru. Veneau din Biscaria
și din Simeria, cu pași liniștiți, obișnuiți cu drumul acesta de ani
întregi. Unii lucraseră aici și înainte de război, pe vremea când domeniul
aparținea familiei nobiliare. Alții erau mai tineri, angajați după ce parcul
trecuse în administrarea statului.
În acea dimineață, Ion – unul dintre grădinarii mai vechi – stătea aplecat
asupra unor rânduri de puieți abia răsăriți. Cu degetele groase, bătătorite de
muncă, îndrepta cu grijă pământul din jurul plantelor tinere.
— Ăștia sunt din semințele primite anul trecut, spuse el încet, mai mult
pentru sine. De departe au venit…
Lângă el, un tânăr inginer silvic, venit de la institutul de cercetări
forestiere, nota ceva într-un carnețel. Era atent la fiecare rând de puieți, la
fiecare etichetă mică prinsă în pământ.— Specia asta vine din Asia, spuse el. Dacă se prinde bine aici, o să fie
plantată și în alte păduri din țară.
Ion dădu din cap și continuă să lucreze. Pentru el, lucrurile nu se
schimbaseră atât de mult. Arborii trebuiau îngrijiți la fel, fie că aparțineau
unui nobil, fie că aparțineau statului.
În jurul lor, pepiniera prindea viață. Femeile curățau buruienile dintre
rânduri, iar câțiva bărbați pregăteau altoirea unor arbori tineri. Se auzeau
doar foșnetul frunzelor, sunetul sapei care atingea pământul și câteva glasuri
rostite încet.
Dincolo de pepinieră, aleile vechi ale arboretumului rămâneau aproape neschimbate.
Castanii bătrâni, plantați cu mai bine de un secol înainte, își întindeau
ramurile peste drumuri, iar lumina dimineții se strecura printre frunze.
Uneori, Ion se oprea din lucru și privea în jur. Își amintea cum arătase
locul în tinerețea lui, când conacul era plin de oameni eleganți și când
trăsurile treceau pe alei în zilele de vară.
Acum, locul era mai liniștit.
Dar arborii rămăseseră aceiași.
Și poate tocmai de aceea arboretumul continua să trăiască.
Pentru că, dincolo de schimbările istoriei, copacii creșteau în același
ritm lent, iar oamenii care îi îngrijeau învățaseră să aibă aceeași răbdare.
Arboretumul Simeria – între
glorie și uitare
La aproape două secole și jumătate de la primele plantații făcute pe
domeniul de la poalele Măgurii Uroiului, arboretumul de la Simeria
rămâne unul dintre cele mai valoroase parcuri dendrologice din România.
Dar timpul nu iartă nici cele mai frumoase locuri.
Dacă în perioada cercetării silvice din anii 1960–1980 stațiunea era un
centru plin de viață, astăzi întreținerea unui parc de aproape 70 de hectare
este o sarcină dificilă.
Numărul specialiștilor și al lucrătorilor este mai mic decât odinioară, iar
lucrările de îngrijire trebuie făcute cu resurse limitate.
Pentru locuitorii din Biscaria, care au avut generații întregi de
grădinari și muncitori în pepinierele arboretumului, această schimbare este
dureroasă.
Unii dintre ei își amintesc anii în care fiecare alee era îngrijită zilnic,
iar fiecare arbore era cunoscut după nume.
Astăzi, unele sectoare ale parcului necesită intervenții de curățare și
restaurare.
Clădirea vechiului conac, legată de epoca aristocratică a domeniului,
păstrează încă eleganța de altădată, dar are nevoie de lucrări serioase de
conservare pentru a fi protejată pentru generațiile viitoare.
În același timp, parcul se confruntă și cu presiunea modernă.
Numărul vizitatorilor a crescut, iar uneori natura este afectată de
comportamentul neglijent al unor turiști.
În apropierea arboretumului, infrastructura modernă a schimbat și peisajul
care în trecut era dominat doar de liniștea luncii Mureșului.
Toate aceste transformări fac ca arboretumul să se afle astăzi într-un
moment de răscruce.
Dar, dincolo de aceste dificultăți, arborii plantați de generațiile trecute
continuă să crească.
Stejarii seculari, magnoliile rare și coniferele aduse din alte continente
rămân martorii unei istorii lungi.
O istorie care a supraviețuit războaielor, revoluțiilor și schimbărilor
politice.
Arboretumul Simeria nu este doar un parc.
Este o parte din memoria acestui loc.
Și poate că tocmai această memorie va fi cea care îi va reda, într-o zi,
strălucirea de altădată.
O copilărie printre arborii
Arboretumului
Când eram copil, Arboretumul din Simeria era pentru noi mai mult decât un
parc. Era un univers întreg, o lume în care fiecare alee părea o aventură și
fiecare copac ascundea o poveste.
În acei ani, nu priveam parcul cu ochii unui adult care caută istoria
locului sau raritatea speciilor botanice. Îl priveam cu mirarea simplă a
copilăriei. Intram pe aleile umbrite și aveam senzația că pășim într-o pădure
fără sfârșit, unde lumina se strecura printre frunze și unde fiecare colț
ascundea ceva nou.
Ne plăcea să rătăcim ore întregi prin parc. Uneori mergeam pe lângă lacuri,
urmărind peștii care se mișcau liniștiți în apa verde. Alteori treceam podurile
de lemn și ascultam apa care curgea încet pe sub ele. Pentru noi, acele poduri
erau ca niște treceri spre alte lumi.
Dar cel mai mult ne atrăgeau arborii bătrâni.
Unii aveau trunchiuri atât de groase încât abia îi puteam cuprinde cu
brațele. Alții aveau ramuri care se întindeau atât de jos încât deveneau pentru
noi adevărate locuri de joacă. Ne cățăram pe ele, ne ascundeam printre frunze
și inventam povești despre păduri îndepărtate și despre călători care ajungeau
în locuri necunoscute.
În acea vreme, Arboretumul era și un loc unde vedeai lucruri pe care nu le
întâlneai în altă parte. Arbori veniți din țări îndepărtate, plante cu frunze
neobișnuite, flori care păreau desprinse din altă lume. Pentru noi, copiii,
fiecare dintre ele era o mică descoperire.Ne jucam pe alei, alergam prin poieni și ne opream uneori în liniște doar
ca să privim copacii uriași care se ridicau spre cer. În acele momente, fără să
ne dăm seama, învățam să admirăm natura.
Îmi amintesc și animalele care existau atunci în parc. Pentru noi erau o
atracție în plus și făceau locul și mai viu. Copilăria noastră era legată de
aceste imagini: arbori înalți, apă liniștită, alei umbrite și glasurile
prietenilor care se pierdeau printre copaci.
Apoi au venit anii în care natura și-a arătat și partea ei mai dură. Inundațiile
din anii ’70 au afectat parcul și multe locuri pe care le știam s-au schimbat.
Dar chiar și atunci oamenii din oraș au venit să ajute. Îmi amintesc că am
participat și eu la curățarea și refacerea grădinii botanice și a adăposturilor
pentru animale.
Poate atunci am înțeles pentru prima dată că acest parc nu este doar un loc
de plimbare. Este o moștenire care trebuie păstrată.
De atunci au trecut multe decenii. Arboretumul s-a schimbat, orașul s-a
schimbat, iar oamenii au venit și au plecat. Dar pentru mine locul acesta a
rămas mereu același.
De fiecare dată când intru pe aleile lui, am impresia că mă întorc puțin în
timp. Îmi amintesc copilăria, prietenii, jocurile și mirarea cu care
descopeream frumusețea naturii.
Oamenii vin, vizitează și pleacă mai departe.
Dar eu sunt prezent în aceste locuri de când m-am născut, iar Arboretumul
Simeria a rămas pentru mine unul dintre cele mai frumoase colțuri ale
copilăriei mele.
Schimbările aduse de revoluția de la 1848
Domeniul Gyulay a rămas în proprietatea familiei până la mijlocul secolului
al XIX-lea. Evenimentele revoluționare din 1848 au adus însă schimbări majore
în Transilvania, iar domeniul a suferit primele distrugeri și transformări
importante.
În anii care au urmat, proprietatea a trecut în posesia familiei Kun, iar
istoria parcului a intrat într-o nouă etapă.
Arboretumul Simeriei nu este doar o grădină botanică. El este rezultatul
unei întâlniri între mai multe epoci: drumul antic al Mureșului, domeniul
aristocratic al familiei Gyulay și orașul modern care s-a născut în jurul căii
ferate.
Sub liniștea aleilor sale se află, de fapt, straturi de istorie care se
întind pe mai bine de două mii de ani.
Când liniștea parcului a fost
tulburată de istorie
Ani la rând, viața domeniului de la Piski și a oamenilor din Biscaria s-a
desfășurat într-un ritm aproape neschimbat. Arboretumul creștea încet, arborii
exotici prindeau rădăcini în lunca Mureșului, iar satul își urma rânduiala
obișnuită a muncii și a anotimpurilor.
În acele decenii, lumea din jurul conacului părea stabilă. Nobilii
administrau domeniul, grădinarii îngrijeau arborii aduși din țări îndepărtate,
iar oamenii din așezările apropiate trăiau din munca pământului sau din
serviciile legate de proprietatea nobiliară.
Dar istoria nu avea să lase mult timp această liniște neatinsă.
Capitolul 1.4. Revoluția de la
1848–1849 și Bătălia de la Podul peste Strei
La mijlocul secolului al XIX-lea,
Europa a fost cuprinsă de un val de revoluții care aveau să rămână în istorie
sub numele de „Primăvara Popoarelor”. În anul 1848, ideile de libertate
politică, reformă socială și afirmare națională au izbucnit aproape simultan în
numeroase regiuni ale continentului. Imperii vechi și rigide au fost
confruntate cu revendicările unor societăți care nu mai acceptau ordinea
tradițională.
Printre statele cele mai puternic
afectate s-a numărat Imperiul Habsburgic, o construcție politică vastă
și complexă, formată din numeroase popoare și provincii. În interiorul lui
coexistau tensiuni etnice, economice și politice care, în contextul
revoluțiilor europene, au erupt în mișcări de revoltă și confruntări militare.
Ideile revoluționare au ajuns
rapid și în Transilvania, provincie aflată atunci sub autoritate
imperială. În acest spațiu, tensiunile existente s-au amplificat, iar regiunea
a devenit un teatru al conflictelor dintre armatele revoluționare și cele
imperiale. În sate și orașe, oamenii simțeau că lumea veche începea să se
clatine.
În acea vreme, vestea acestor
evenimente nu circula prin ziare sau comunicate oficiale, așa cum se întâmplă
astăzi. Informațiile ajungeau încet, purtate de negustori, de călători sau de
soldații care traversau drumurile provinciei. Din vorbă în vorbă, în târguri
sau la fântânile satelor, oamenii aflau că în Europa se schimbă ceva
fundamental.
În acest context tulbure, satul
Piski, cunoscut astăzi drept Simeria Veche, era o așezare modestă
din valea Mureșului. Locuitorii săi trăiau în principal din agricultură și
creșterea animalelor, iar viața era guvernată de ritmul anotimpurilor.
Primăvara se arau ogoarele, vara se cosea fânul, iar iarna oamenii se retrăgeau
în case, în jurul sobelor, povestind despre muncile câmpului și despre
întâmplări din satele vecine.
Casele răsfirate de-a lungul
drumurilor și pe lângă cursurile de apă erau martorele unei existențe simple și
liniștite. Puțini dintre locuitorii satului ar fi putut imagina că acest loc
pașnic avea să devină, pentru câteva ore dramatice, scena uneia dintre cele mai
importante bătălii ale revoluției din Transilvania.
La începutul anului 1849,
conflictul dintre armata revoluționară maghiară și trupele imperiale austriece
ajunsese într-un punct critic. După căderea Sibiului, situația militară era
incertă, iar armatele se aflau într-o mișcare continuă prin Transilvania.
Drumurile erau pline de coloane de soldați, de căruțe cu muniții și de sate
care priveau cu teamă trecerea armatelor.
Dimineața în
care a venit războiul.
În dimineața zilei de 9 februarie 1849, satul Piski încă dormea sub
frigul unei ierni grele.
Gerul nopții acoperise câmpurile cu o pojghiță subțire de gheață, iar
peste valea Streiului plutea o ceață lăptoasă. Fumul subțire ieșea din
hornurile câtorva case, iar câinii lătrau leneș prin curți.
Un țăran bătrân, trezit înaintea răsăritului, a ieșit din șură să vadă
dacă animalele au trecut noaptea cu bine. Aerul era tăios și liniștit, așa cum
erau multe dimineți de iarnă în sat.
S-a oprit pentru o clipă lângă poartă și a privit spre drumul mare care
venea dinspre Deva.
La început nu a auzit nimic. Apoi,
undeva în depărtare, s-a auzit un zgomot surd.
Nu era roata unei căruțe
obișnuite. Era un zgomot greu, repetat, ca o bătaie de fier pe pământ înghețat.
După câteva clipe au apărut primii cai.
Din ceață se conturau siluete de
oameni în uniforme groase, iar în urma lor veneau roți grele de tunuri care
scârțâiau pe drumul înghețat.
Țăranul a rămas nemișcat. Nu mai
văzuse niciodată atâția soldați.
Coloanele veneau încet, în
liniște, doar cu zgomotul pașilor și al echipamentelor care se loveau între
ele. Câțiva ofițeri călare treceau din când în când pe lângă rânduri, strigând
ordine scurte într-o limbă străină. Caii ridicau aburi groși în aerul rece.
Tunurile erau trase cu greu, iar
roțile lor lăsau urme adânci în pământul înghețat.
Pe malul celălalt al Streiului,
alte coloane începeau să se adune lângă pod. Acum satul începuse să se
trezească. Ușile caselor se deschideau încet, iar oamenii ieșeau în praguri,
privind nedumeriți spre drum și spre podul de lemn. Nimeni nu înțelegea exact
ce urma să se întâmple. Dar toți simțeau același lucru.
Războiul ajunsese la Piski.
În acel moment, un tun a bubuit
pentru prima dată.
Ecoul lui s-a rostogolit peste
valea Streiului și peste câmpurile înghețate.
Câinii au început să latre, caii
s-au speriat, iar oamenii s-au retras în grabă spre case.
În acea dimineață, satul Piski nu
știa încă că avea să intre în istorie.
Pentru locuitorii lui, era doar
ziua în care liniștea satului a fost sfâșiată de război.
Dar pentru armatele care se
apropiau de pod, acea zi avea să decidă soarta unei întregi campanii militare.
Iar podul peste Strei, o trecere
obișnuită peste râu, avea să devină pentru câteva ore centrul unei bătălii care
urma să fie cunoscută drept Bătălia de la Piski.
În acest context, satul Piski
avea o importanță strategică neașteptată. Aici se afla podul peste râul
Strei, un punct esențial de trecere între valea Mureșului și drumurile care
duceau spre Deva, Alba Iulia și alte orașe ale Transilvaniei centrale. Pentru
armatele aflate în mișcare, podul nu era doar o simplă trecere peste apă, ci o
veritabilă cheie a regiunii. Cine controla acest punct controla, în mare
măsură, circulația trupelor și a proviziilor.
În zilele de 8 și 9 februarie
1849, această trecere modestă peste Strei a devenit centrul unei
confruntări militare majore.
De o parte se afla armata
revoluționară maghiară, condusă de generalul polonez Józef Bem, unul
dintre cei mai cunoscuți comandanți ai revoluției. Bem era renumit pentru
curajul și ingeniozitatea sa tactică, fiind capabil să transforme situații
aparent disperate în victorii neașteptate.
De cealaltă parte se afla armata
imperială austriacă, condusă de generalul Anton Freiherr von Puchner,
comandantul trupelor imperiale din Transilvania. Misiunea sa era clară:
restabilirea autorității imperiale și înăbușirea revoluției.
În dimineața zilei de 9
februarie 1849, valea Streiului era acoperită de frigul aspru al iernii. O
ceață groasă se ridica de pe apele reci ale râului și acoperea câmpurile
înghețate.
Liniștea dimineții a fost însă
curând sfâșiată de zgomotul războiului.
Se
spune că unii săteni priveau de la distanță, ascunși după garduri sau de pe
colinele din jur, încercând să înțeleagă groaza care le cuprinsese satul.
Pentru ei, războiul nu era o abstracție politică, nici o simplă strategie
militară, ci o realitate crudă care le distrugea liniștea și le amenința
căminele. În doar câteva ore, lumea lor veche, clădită pe muncă, anotimpuri și
rânduială, părea sfâșiată de o forță venită din afară, imposibil de oprit.
Ecoul metalic al armelor,
tropotul cailor și comenzile scurte ale ofițerilor au umplut valea. Peste 11.000
de combatanți s-au desfășurat pe malurile Streiului, pregătiți pentru o
confruntare decisivă.
Tunurile au fost aduse pe poziții
cu mare efort, iar în scurt timp fumul pulberii a început să se ridice deasupra
apei. Pentru locuitorii satului, scena era de neimaginat. Oamenii s-au ascuns
în case sau în pivnițe, ascultând cum bubuitul tunurilor zguduia pământul și
ferestrele.
Câmpurile pe care până atunci le
lucraseră cu trudă deveniseră, peste noapte, un câmp de luptă.
Bătălia a început cu un
bombardament puternic de artilerie. Curând, trupele celor două armate s-au
ciocnit în jurul podului peste Strei, punctul central al confruntării. Spațiul
îngust al podului a transformat lupta într-o confruntare extrem de violentă.
În timpul luptei, podul a fost pierdut
și recucerit de mai multe ori, fiecare armată încercând să preia controlul
asupra lui. Soldații luptau pentru fiecare metru de teren, pentru fiecare
scândură a podului și pentru fiecare poziție de pe malurile înghețate.
Artileria revoluționară, plasată
pe poziții favorabile, a jucat un rol decisiv în menținerea presiunii asupra
trupelor imperiale. În același timp, soldații imperiali încercau să avanseze
prin salve de muschetă și atacuri repetate.
Lupta a devenit rapid una
directă, corp la corp. În spațiul îngust al podului, disciplina liniilor
militare conta mai puțin decât curajul și rezistența fiecărui soldat.
În apropierea podului se afla un
han care, în timpul bătăliei, s-a transformat într-un loc improvizat pentru
îngrijirea răniților. Medicii încercau să trateze soldații sub focul gloanțelor
care străpungeau pereții de lemn ai clădirii.
Pentru sătenii ascunși în
pivnițe, zgomotul luptei era înspăimântător. Pe lângă bubuitul tunurilor și
focul armelor, se auzea trosnetul podului de lemn sub greutatea miilor de pași
și a echipamentelor militare.
Pe măsură ce orele treceau, bătălia
devenea tot mai intensă.
La un moment dat, trupele
imperiale au reușit să ocupe poziții importante în apropierea podului. Situația
pentru armata revoluționară devenise critică.
În acel moment, generalul Józef
Bem a ordonat un atac decisiv. Ultimele sale rezerve au fost
aruncate în luptă într-o șarjă violentă la baionetă.
În strigătele soldaților și în
zgomotul armelor, revoluționarii au reușit să împingă linia imperială înapoi.
Spațiul îngust al podului a anulat superioritatea numerică a austriecilor și a
transformat confruntarea într-o luptă brutală, în care fiecare pas era câștigat
cu sacrificii grele.
Sub presiunea atacului, linia
imperială s-a rupt, iar trupele lui Puchner au început să se retragă.
Când soarele a apus peste valea
Streiului, bătălia se încheiase.
Pe câmpurile înghețate și pe
platforma podului zăceau sute de soldați căzuți. Zăpada, odinioară albă, fusese
pătată de urmele luptei.
Bătălia
de la Piski este considerată una dintre cele mai sângeroase confruntări ale
campaniei transilvănene.
Conform
datelor istorice consemnate în lucrări de specialitate:
·
Armata
imperială a avut aproximativ 210
morți și 381 de răniți.
·
Armata
revoluționară maghiară a avut aproximativ 600–700 de soldați scoși din luptă,
morți sau răniți.
Victoria obținută de armata
revoluționară a devenit cunoscută în istorie drept Bătălia de la Piski,
fiind considerată unul dintre momentele decisive ale campaniei militare din
Transilvania. În urma acestei confruntări, armata condusă de Józef Bem a reușit
să treacă de la defensivă la ofensivă și să continue campania în alte orașe ale
provinciei.
Pentru satul Piski, însă,
consecințele au fost profunde. O așezare liniștită devenise, pentru o zi,
centrul unui eveniment istoric major.
Victoria de la Piski a fost
apogeul geniului militar al lui Józef Bem. După acest succes, el a reușit
imposibilul: a recucerit aproape întreaga Transilvanie în doar câteva luni.
În primăvara anului 1849, armata
revoluționară condusă de Bem a obținut o serie de victorii rapide, iar pentru o
scurtă perioadă revoluționarii au controlat cea mai mare parte a provinciei.
Totuși, gloria a fost scurtă.
Intervenția masivă a trupelor țariste rusești, chemate în ajutor de austrieci,
a zdrobit rezistența revoluționară la Albești și Timișoara în vara lui 1849.
Bem, supraviețuitor a nenumărate
bătălii, a reușit să fugă în Imperiul Otoman. Pentru a evita extrădarea, s-a
convertit la Islam, luându-și numele de Murad Pașa.
A murit în 1850, la Alep, în
Siria de astăzi, departe de Ardealul pe care jurase să-l salveze pe podul de la
Piski.
În timp ce Bem stăpânea câmpiile
și orașele după victoria de la Piski, în Munții Apuseni se scria o altă
istorie.
Acolo se afla Avram Iancu,
cunoscut drept „Crăișorul Munților”.
Avram Iancu nu a recunoscut
autoritatea guvernului revoluționar maghiar, deoarece acesta refuza să acorde
drepturi naționale românilor și insista asupra unirii Transilvaniei cu Ungaria.
În acest context, conflictul din
Transilvania a devenit nu doar unul social sau revoluționar, ci și unul
național.
Efectul bătăliei de la Piski
asupra românilor a fost unul de izolare. Victoria lui Bem i-a tăiat pe românii
din Apuseni de legătura cu armata austriacă, transformând munții într-o
fortăreață naturală.
Deși Bem controla drumurile
principale, el nu a reușit niciodată să cucerească „Cetatea Munților”.
Munții Apuseni au rămas până la
sfârșitul revoluției un teritoriu controlat de românii conduși de Avram Iancu.
Conflictul tragic dintre cele
două tabere revoluționare — română și maghiară — care, teoretic, aveau același
adversar, absolutismul habsburgic, rămâne una dintre marile drame istorice ale
anului 1848 în Transilvania.
Epilog. Astăzi, la Simeria Veche, hanul care a servit
drept cartier general și spital este într-o stare avansată de degradare.
Deși este un loc de o valoare
istorică remarcabilă, pereții care au auzit strigătele bătăliei din 1849 se
prăbușesc încet sub povara anilor.
Dar pentru istorici și pentru
locuitorii locului, acest punct de pe valea Streiului rămâne unul dintre cele
mai importante locuri ale istoriei Transilvaniei.
Pentru memoria istorică a
regiunii, bătălia de la Piski rămâne momentul în care un sat mic de pe valea
Mureșului a devenit, pentru câteva ore, centrul unui conflict care a schimbat
cursul revoluției din Transilvania.
Surse istorice utilizate pentru verificare: The Romanians 1774–1866; Battle of Piski studii
istorice despre revoluția din Transilvania (1848–1849); lucrări privind
activitatea lui Avram Iancu și campania lui Bem.
Astăzi, podul de lemn peste Strei
nu mai există, în locul lui au fost construite poduri moderne iar hanul de
lângă el este doar o amintire a vremurilor trecute. Cu toate acestea, locul a
rămas înscris în memoria istoriei.
Valea Streiului, liniștită și
tăcută în zilele noastre, păstrează ecoul acelei confruntări din februarie
1849, când un sat mic din Transilvania a devenit scena unei bătălii care avea
să intre în istorie.
Pentru cei care privesc astăzi
aceste locuri, este greu de imaginat că sub pașii lor s-au confruntat odinioară
mii de oameni. Dar istoria are adesea acest obicei: uneori, cele mai liniștite
locuri ascund cele mai dramatice povești.
Iar Piski – Simeria Veche de
astăzi – rămâne unul dintre acele locuri unde, într-o zi rece de februarie,
soarta unei părți importante din Transilvania s-a decis pe câteva grinzi de
lemn și pe curajul unor oameni care au refuzat să dea înapoi. Astfel, într-o
vale aparent obișnuită, istoria a lăsat o urmă de neșters, amintind că marile
evenimente ale lumii își scriu adesea capitolele esențiale chiar pe pământul
celor mai umile așezări.
Bătălia de la Podul de peste Strei la Piski (Simeria Veche) – văzută de martorii locului
Despre bătălia de la Piski s-au scris multe pagini în cărțile de istorie. Documentele militare vorbesc despre strategii, despre mișcările trupelor și despre deciziile generalilor.
Dar există și o altă perspectivă — cea a oamenilor care au trăit acele evenimente.
Una dintre cele mai interesante mărturii vine de la preotul Nistor Socaciu din Biscaria, care a lăsat o lungă cronică în versuri despre revoluția din 1848 și despre luptele purtate în ținutul Hunedoarei.
În cronica sa apare mobilizarea românilor din satele din jurul Simeriei.
În acea vreme, oamenii au fost chemați la Hațeg, în legiunea prefectului Nicolae Solomon, unde se adunaseră între patru și șase mii de oameni.
Acolo au depus jurământul și au fost îndemnați să nu jefuiască averile nemeșilor, ci să aștepte legile care urmau să desființeze iobăgia.
Pentru țăranii din aceste locuri, revoluția însemna mai ales speranța sfârșitului vechilor obligații feudale.
În cronica sa, preotul Socaciu descrie și momentul în care armatele ajung la Podul Simeriei, peste râul Strei.
"Și până la pod veniră
Precum din Deva porniră
Până la Podul Simeriei
Podul morții și-al pierii.''
Acolo, în lunca Streiului, s-au întâlnit două armate.
Luptele au fost grele și s-au purtat cu o înverșunare pe care martorii nu aveau să o uite niciodată.
Puștile răsunau fără încetare, iar zgomotul lor era atât de puternic încât oamenii spuneau că parcă „ar fi fost prăștilă arsă pe foc cu carul”.
Moartea a fost de ambele părți.
„Numărul morților nu să știe cât a fost de mare.”
Bătălia a durat ore întregi.
Când s-a lăsat seara, luptele s-au oprit.
Armata austriacă s-a retras spre Sibiu, iar armata revoluționară s-a retras spre Deva.
Astfel, pentru oamenii locului, bătălia de la Podul Simeriei nu a rămas în memorie ca o victorie clară a uneia dintre tabere.
Ea a fost, mai degrabă, o confruntare cumplită, în care ambele armate s-au retras, lăsând în urmă câmpul de luptă și amintirea unei zile de groază pentru locuitorii din jurul Simeriei.
După lunile de foc ale revoluției, liniștea s-a întors încet peste valea Mureșului.
Preotul Nistor Socaciu din Biscaria, martor al acelor vremuri, își încheie cronica cu o parte scrisă în proză, care ajunge până la sfârșitul anului 1856.
Înainte de a pune punct scrierii sale, el își cere iertare cititorilor pentru eventualele greșeli sau lipsuri și își exprimă dorința ca această cronică să fie apreciată și tipărită, pentru că — spune el — merită acest lucru.
La începutul acestei ultime părți, cronicarul vorbește despre sfârșitul războiului.
După plecarea trupelor rusești, armata maghiară a depus armele, iar în locurile care fuseseră martore ale unor lupte cumplite s-a făcut, în cele din urmă, pace.
Pentru oamenii acestor sate, sfârșitul războiului a însemnat mai mult decât o schimbare politică.
A însemnat sfârșitul unei ierni în care moartea fusese pretutindeni.
Pentru locuitorii din Biscaria și din satele din jurul Simeriei, pacea nu a venit ca o veste triumfătoare, ci mai degrabă ca o liniște obosită, după luni în care drumurile fuseseră pline de soldați, iar oamenii trăiseră cu teama că în orice clipă focul războiului se poate întoarce.
Casele arse, câmpurile părăsite și poveștile despre morții rămași pe câmpul de luptă erau încă vii în memoria comunității.
După ce războiul s-a stins, peste aceste locuri s-a așternut o altă schimbare, mai puțin zgomotoasă, dar la fel de importantă.
Autoritatea Imperiului Austriac s-a reinstalat în Transilvania, iar vechile structuri administrative au fost reorganizate.
Teritoriul a fost împărțit în noi unități administrative, iar zona Hunedoarei a intrat în administrația cercului Deva.
Pentru oamenii din Biscaria și din satele din jurul Simeriei, aceste schimbări nu erau doar decizii politice îndepărtate.
Ele se vedeau în viața de zi cu zi.
Au apărut noi funcționari, noi reguli și, mai ales, o noutate care a stârnit multă mirare printre oameni: banii de hârtie.
Bancnotele imperiale au început să circule în târguri și în plățile oficiale, înlocuind treptat monedele pe care oamenii le cunoșteau de generații.
În același timp, cronica amintește și schimbările din viața religioasă a comunității.
Conducerea parohiei și a protopopiatului Devei a fost reorganizată, iar biserica a continuat să joace un rol central în viața comunității, oferind stabilitate într-o lume care se schimba rapid.
Pentru oamenii acestor sate, schimbările nu veneau niciodată brusc, ci se simțeau încet, în lucrurile mici: în felul în care se plăteau taxele, în chipul funcționarilor care veneau din oraș sau în poveștile despre noile legi ale împăratului.
După anii de război, oamenii nu mai doreau decât liniște și pământul pe care să-l poată lucra în pace.
În anii care au urmat războiului, liniștea s-a întors treptat în aceste locuri, iar viața comunității a început să se așeze din nou.
Cronica preotului Nistor Socaciu amintește și câteva vizite importante care au marcat acea perioadă.
În Transilvania au sosit oficiali ai Imperiului Austriac, printre care guvernatorul baron Ludwig von Wohlgemuth, trimis să supravegheze reorganizarea provinciei după revoluție.
Tot în acei ani, prin aceste ținuturi a trecut și episcopul Andrei Șaguna, una dintre cele mai respectate personalități ale românilor ardeleni.
Pentru comunitățile românești, prezența sa avea o semnificație aparte.
El nu era doar un ierarh al bisericii, ci și un apărător al drepturilor românilor într-o epocă plină de schimbări.
Cronica amintește și despre vizita împăratului Franz Joseph.
Pentru oamenii acestor locuri, împăratul era o figură îndepărtată, despre care auziseră mai mult din povești sau din poruncile venite de la autorități.
Cu toate acestea, numele său era rostit cu respect, fiind simbolul puterii imperiale care domina întreaga provincie.
Astfel de vizite aveau un rol mai mult simbolic decât practic.
Ele arătau că după anii de război și tulburare, ordinea fusese restabilită, iar viața urma să continue sub autoritatea Imperiului.
Pentru locuitorii satelor din jurul Simeriei, aceste evenimente erau privite cu curiozitate și cu o anumită distanță. Oamenii își vedeau mai departe de muncile câmpului, dar știau că lumea în care trăiau se schimbase.
După anii tulburi ai revoluției, oamenii sperau că viața va reveni la normal.
Dar natura avea să aducă o nouă încercare.
Cronica preotului Nistor Socaciu amintește un eveniment care a rămas adânc întipărit în memoria comunității: marile inundații din vara anului 1851.
Apele râurilor au crescut puternic, iar lunca Mureșului s-a transformat într-o întindere de apă.
Pentru satele din jurul Simeriei, astfel de momente erau deosebit de grele.
Casele din zonele joase erau amenințate de ape, câmpurile cultivate erau acoperite de nămol, iar drumurile deveneau greu de străbătut.
În acele vremuri, oamenii nu aveau diguri sau lucrări de apărare împotriva inundațiilor.
Râurile își urmau cursul liber, iar atunci când ploua mult în munți, apa cobora cu putere spre luncile Mureșului.
Pentru locuitorii din Biscaria și din satele din jurul Simeriei, aceste inundații erau o adevărată încercare a destinului.
După război și tulburări politice, oamenii trebuiau din nou să lupte pentru a-și salva gospodăriile și recoltele.
Astfel de evenimente arătau cât de fragilă era viața în lunca râurilor și cât de mult depindeau comunitățile de capriciile naturii.
Cronica preotului Nistor Socaciu din Biscaria rămâne una dintre cele mai prețioase mărturii despre viața acestor locuri în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Prin paginile sale, autorul nu a dorit doar să povestească evenimentele vremii, ci să lase urmașilor o mărturie despre anii grei pe care comunitatea i-a trăit.
Războiul, revoluția, foametea, refugiul și apoi revenirea la pace sunt toate surprinse în cuvintele sale.
De aceea, cronica sa nu este doar o simplă relatare istorică.
Ea este o adevărată memorie a locului.
Prin această scriere, preotul din Biscaria a păstrat vie amintirea unor vremuri în care oamenii din satele de pe valea Mureșului au trecut prin transformări profunde.
Astfel de cronici locale sunt rare și cu atât mai valoroase.
Ele nu vorbesc despre marile strategii ale generalilor sau despre deciziile împăraților, ci despre felul în care aceste evenimente au fost trăite de oamenii simpli.
În paginile cronicii lui Nistor Socaciu, istoria mare a Europei se întâlnește cu viața de zi cu zi a satelor din jurul Simeriei.
Anii au trecut, generațiile s-au schimbat, iar satul Biscaria s-a unit cu orașul Simeria, devenind astăzi unul dintre cartierele sale.
Cu toate acestea, memoria preotului Nistor Socaciu nu s-a pierdut.
După mai bine de un secol de la evenimentele pe care le-a descris în cronica sa, locuitorii orașului au hotărât să-i păstreze numele în istoria locului.
În anul 1996, la împlinirea a 140 de ani de la moartea sa, o stradă din Simeria a primit numele preotului Nistor Socaciu.
Această stradă trece chiar prin locurile în care el a trăit și a slujit.
Acolo se află și biserica pe care a ctitorit-o și la care a fost preot în ultimii ani ai vieții sale.
Prin acest gest, comunitatea a dorit să arate că memoria celor care au păstrat istoria locului nu trebuie uitată.
Preotul Nistor Socaciu nu a fost doar un slujitor al bisericii, ci și un cronicar al vremurilor.
Datorită lui, o parte din trecutul Simeriei și al Biscăriei a fost salvată și transmisă mai departe.
Cronica preotului Nistor Socaciu din Biscaria este una dintre cele mai prețioase mărturii despre istoria acestor locuri. Scrisă de un om care a trăit evenimentele și a cunoscut direct comunitatea, ea păstrează în paginile sale memoria unei epoci în care lumea satelor din valea Mureșului trecea prin transformări profunde.
Anii revoluției din 1848–1849 au adus război, teamă și distrugeri. Pentru oamenii din Biscaria și din satele din jurul Simeriei, acele luni au fost o perioadă de mare suferință. Luptele din zonă, mișcările de trupe și tulburările politice au lăsat urme adânci în viața comunității.
După înfrângerea revoluției și intervenția armatei ruse, liniștea a început să revină treptat. Imperiul austriac a reinstalat administrația sa, iar Transilvania a fost reorganizată. Au apărut noi structuri administrative, iar cercul Devei a devenit centrul autorității imperiale în această parte a ținutului.
Pentru oamenii simpli, schimbările se vedeau în lucruri concrete: în funcționarii care veneau din oraș, în regulile noi ale administrației și în banii de hârtie care au început să circule în locul monedelor vechi.
În același timp, viața religioasă continua să fie unul dintre pilonii comunității. Biserica rămânea locul unde oamenii găseau sprijin și stabilitate, iar preoții erau adesea cei care consemnau evenimentele importante ale vremii.
Vizitele unor personalități precum guvernatorul Transilvaniei, episcopul Andrei Șaguna sau chiar împăratul Franz Joseph arătau că provincia intrase într-o nouă etapă istorică. Pentru comunitățile locale, aceste momente erau privite cu curiozitate și respect, dar viața de zi cu zi continua în același ritm al muncii câmpului și al tradițiilor.
În paginile cronicii sale, Nistor Socaciu nu a dorit doar să consemneze fapte. El a vrut să păstreze memoria unei comunități și a unei epoci. De aceea, scrierea sa rămâne astăzi una dintre cele mai valoroase mărturii despre trecutul acestor locuri.
Prin această cronică, trecutul Biscăriei și al Simeriei a fost salvat de uitare.
Capitolul 2: Începuturile Simeriei – Colonia de Piatră și Lemn
Sursele istorice spun că „pe la 1856 a izbucnit controversa între două mari proiecte de cale ferată: unul pe ruta Arad – Alba Iulia – Sibiu, susținut de burghezia sibiană și de ministrul
finanțelor de la Viena, și altul pe ruta Oradea – Cluj – Brașov, dorit de latifundiarii maghiari și de elitele din Brașov.”
Disputa nu era doar tehnică, ci și economică. Calea ferată urma să decidă direcțiile comerțului, dezvoltarea orașelor și controlul resurselor minerale și agricole ale provinciei. Însemna grânele duse mai repede la piață, minereul trimis spre fabrici, oamenii legați
de orașe îndepărtate. În acei ani, fierul devenea arteră de viață.
În cele din urmă, proiectul Arad – Alba Iulia a avut câștig de cauză. Însă povestea sa nu s-a scris fără greutăți. Primele lucrări s-au început în vreme de foamete, iar autoritățile
imperiale au găsit o soluție aspră, dar necesară: mii de țărani flămânzi au fost aduși pe șantier, plătiți modest și hrăniți cu pâine și supă, doar pentru a putea supraviețui.
În registrele de șantier erau trecuți cu nume, vârstă și sat de proveniență. Mulți veneau din satele din jurul Hunedoarei, alții din zone mai îndepărtate ale imperiului. Unii nu știau
nici să scrie, dar știau să țină un târnăcop și să îndure frigul.
Mai târziu, mari interese financiare s-au amestecat în construcție – companii private, bancheri,
holdinguri miniere –, dar pentru oamenii simpli totul se reducea la truda zilnică cu târnăcopul, lopata și roaba. Sub comanda unor ingineri veniți de la Viena sau Budapesta, planurile se desfășurau pe mese improvizate, iar ordinele se dădeau în germană și maghiară. Ritmul era sever. Întârzierile nu erau tolerate.
Iar când, în 1868, primul tren a trecut prin Piski (Simeria) spre Alba Iulia, în chiar ziua de Crăciun, a fost o minune a vremurilor: 155 de kilometri parcurși în doar patru ore și ceva!
Se spune că oamenii au ieșit din case, s-au adunat pe marginea șinelor și au privit locomotiva ca pe o ființă vie. Aburul se ridica dens, roțile scânteiau în soarele de iarnă, iar zgomotul
metalic părea un tunet. Pentru bătrânii din sat, era un semn al vremurilor noi.
Pentru tineri, o promisiune. Dar să revenim la începuturile Simeriei.
În 1866, odată cu lucrările marii căi ferate, la marginea satelor Simeria Veche, Săulești și Biscaria a fost ridicată o colonie a muncitorilor. Aici au venit nemți, maghiari, slovaci, cehi, dar și români din satele hunedorene. Fiecare cu limba lui, cu obiceiurile lui, dar toți uniți de același rost: să ridice linia de fier care lega Aradul de Alba Iulia.
Locul purta numele de Piski, o așezare mică, rurală, care nu bănuia că avea să devină nod feroviar.
Colonia a fost botezată simplu – „Colonia Mică”. Case nu existau încă, ci doar barăci din lemn, așezate una lângă alta, acoperite cu șindrilă sau paie. Însă dincolo de aspectul lor modest, fiecare baracă era plină de viață:
dimineața, în zori, bărbații plecau la șantier, purtând la brâu uneltele grele; femeile rămâneau în colonie, pregătind mâncarea la focuri mari, spălând rufele în apele Streiului sau îngrijind grădinițele din fața barăcilor; copiii alergau desculți printre șinele neterminate, învățând de mici să se ferească de vagoanele care transportau piatră și lemn.
Pe malul râului Strei, în diminețile de toamnă, ceața se așeza peste șantier. Se auzea doar lovitura repetată a fierului în piatră și strigătele de coordonare. Uneori, o viitură de primăvară întârzia lucrările și terasamentele trebuiau refăcute. Munca era reluată fără plângere.
Seara, colonia prindea alt chip: câte o armonică sau o vioară se auzea dintr-o baracă, cântece slovăcești se amestecau cu romanțe ungurești și cu doine românești. Limbile erau diferite,
dar râsul și bucuria erau aceleași. Așa s-au legat prietenii și căsătorii mixte, iar Simeria a început să respire diversitate culturală încă din leagănul său.
Se povestește că un tânăr muncitor slovac s-a îndrăgostit de o fată din Săulești, iar nunta lor a fost prima sărbătoare mare din colonie. S-au cântat cântece în trei limbi, iar bătrânii din sat au privit uimiți cum lumea veche și cea nouă se împleteau.
Colonia de lemn nu a rămas mult timp doar provizorie. Treptat, barăcile s-au înlocuit cu case de cărămidă și piatră, s-au ridicat primele prăvălii și birturi, apoi o școală și o mică biserică. În apropierea gării s-a instalat telegraful, iar ceasul de peron a început să măsoare timpul cu precizie nouă, necunoscută satelor din jur.
Fumul sobelor a început să urce mai des către cer, semn că oamenii își găsiseră nu doar de lucru, ci și un loc de trai.
Dar viața nu era ușoară. Incendii izbucneau des în barăcile de lemn. Epidemiile loveau colonii întregi, iar muncitorii trebuiau să se ridice din pat și să meargă la șantier chiar și
bolnavi. Medici erau puțini, iar leacurile adesea improvizate.
Totuși, spiritul lor de rezistență era puternic. Oameni veniți din toate colțurile Europei au rămas
aici, iar Piski – cum se numea atunci Simeria – a început să crească în jurul gării, devenind un nod feroviar și o comunitate închegată.
Gara a devenit inima locului. Acolo soseau știri din Arad și Alba Iulia. Acolo se întâlneau comercianți, soldați, funcționari, țărani. Acolo începea și se termina lumea pentru mulți.
Așadar, începuturile Simeriei s-au scris cu sudoare, dar și cu speranță. Din Colonia de Lemn și Piatră s-a născut un oraș care avea să-și continue drumul în istorie, purtând mereu
amprenta muncii și a solidarității dintre oameni.
O nouă eră pentru Simeria începea.
Dar dincolo de cifrele seci ale istoriei și de hărțile inginerilor, adevărata viață a Coloniei se măsura în detalii mărunte, pe care doar bătrânii locului le mai știau.
Se spunea că praful de andezit adus de la Măgura Uroiului se depunea peste tot: pe hainele întinse la uscat, pe ferestrele mici ale barăcilor și chiar în gustul pâinii coapte în
cuptoarele improvizate.
Era praful unei lumi care se construia sub ochii lor.
Un moment de cotitură a fost apariția primului depou de locomotive.
Nu era doar o clădire de cărămidă, ci aproape un templu al noii epoci. Acolo, mecanicii germani îi învățau pe tinerii români și maghiari tainele locomotivei cu abur: ungerea bielelor, întreținerea roților, forța presiunii din cazan. Se năștea atunci o ierarhie bazată pe merit, nu pe nume. Cel care știa să „îmblânzească” mastodontul de fier era privit cu același respect cu care era privit odinioară cel mai vrednic gospodar al satului.
Seara, când soarele apunea peste Mureș, Colonia căpăta un miros specific: amestecul de fum de fag din sobele de gătit și mirosul de ulei ars și smoală de la traversele proaspăt așezate.
Deși trăiau în condiții aspre, oamenii din Piski începuseră să prindă rădăcini. Nu mai erau doar muncitori sezonieri. Deveneau simerieni.
Îmi imaginez și acum cum arăta prima piață improvizată lângă calea ferată.
Țăranii din Sântandrei sau Bârcea veneau cu căruțele pline de legume, brânză și lapte. Priveau cu uimire și uneori cu teamă forfota din Colonie.
Schimbul nu era doar de produse, ci și de cuvinte. În acel amestec de limbi s-a născut un dialect local, un fel de „esperanto” al gării, unde termenii tehnici feroviari se împleteau cu graiul hunedorean. Trecerea de la lemn la piatră nu a fost doar o schimbare de materiale, ci una de mentalitate.
Când prima casă solidă, cu fundație adâncă, a luat locul unei barăci șubrede, a devenit clar că drumul de fier nu doar trece prin Simeria. El rămâne aici. Orașul nu mai era un șantier. Devenea o destinație. Așa s-a închis cercul începuturilor.
Din sudoarea celor flămânzi și din viziunea inginerilor imperiului, Colonia de Piatră și Lemn și-a lepădat vechea piele, pregătindu-se pentru ceea ce avea să devină mândria regiunii:
cel mai important nod feroviar de pe Valea Mureșului.
Totuși, spiritul lor de rezistență era puternic. Oameni veniți din toate colțurile Europei au rămas aici, iar Piski – cum se numea atunci Simeria – a început să crească în jurul gării, devenind treptat un nod feroviar și o comunitate închegată.
În acele vremuri de pionierat, un rol neștiut, dar esențial, l-au avut atelierele improvizate. Nu erau doar locuri de muncă, ci adevărate școli de viață. În aceste spații simple, ridicate din scânduri și acoperite cu tablă sau șindrilă, se învățau meserii noi pentru oamenii locului.
Acolo, lângă forjă, un sas îi arăta unui român cum se călește oțelul pentru a rezista frecării șinelor, în timp ce un slovac le împărțea tuturor tutun de pipă adus de departe. În zgomotul barosului și în scânteile fierului încins, barierele de limbă dispăreau. Rămânea doar solidaritatea omului în fața mașinăriei.
Mulți dintre acei muncitori nu veniseră cu meserie. Dar în scurt timp au învățat să fie fierari, mecanici, lăcătuși sau tâmplari de cale ferată. Astfel au apărut primele generații de meseriași care aveau să dea identitatea feroviară a orașului.
Un simbol al acelei rezistențe era ceasul gării.
Pentru simerieni, el nu măsura doar timpul, ci și speranța. Când bătea ora exactă, colonia întreagă tresărea: bărbații își potriveau pasul spre depou, iar femeile știau că e timpul să pună ceaunul pe foc.
Era o rigoare nouă, aproape „nemțească”, care începea să se instaleze într-o zonă unde până atunci timpul se măsura după ritmul naturii: după răsăritul soarelui peste Măgura Uroiului și după apusul lui peste lunca Mureșului.
Drumul de fier aducea cu el nu doar trenuri, ci și o nouă disciplină a vieții.
Și mai era ceva ce dădea viață Coloniei: apa.
Deși Mureșul și Streiul curgeau aproape, apa potabilă era o bogăție. Primele fântâni săpate adânc în solul pietros au devenit repede locuri de întâlnire ale comunității.
Acolo se aflau noutățile de pe șantier, acolo se povesteau accidentele sau izbânzile zilei, acolo se puneau la cale primele nemulțumiri și discuții despre condițiile de muncă. Uneori, tot acolo se nășteau și primele idile între fetele din satele vecine și tinerii mecanici veniți să-și caute norocul la „Drumul de Fier”.
Treptat, imaginea de „șantier prăpădit” a început să pălească.
Colonia începea să capete chip de așezare stabilă. Oamenii au început să aducă cu ei nu doar unelte, ci și lucruri care arătau dorința de a rămâne: mobile, icoane, fotografii de familie și, mai ales, flori.
La ferestrele micilor case de cărămidă care luau locul barăcilor au apărut mușcate roșii. Era un semn simplu, dar profund: pribegia începea să se sfârșească.
Cei care veniseră să stea o lună au rămas o viață.
În jurul gării și al depoului s-a format treptat o lume nouă. Meserii necunoscute până atunci în satele din jur – mecanici, fochiști, impiegați, revizori de cale – au devenit ocupații respectate.
Copiii celor veniți la muncă pe șantier nu mai creșteau doar pentru plug sau pentru pășune. Ei învățau să citească orarul trenurilor, să recunoască sunetul locomotivei și să viseze la drumuri lungi, dincolo de dealurile Hunedoarei.
Așa s-a născut sufletul Simeriei. Dintr-un amestec de praf de cărbune, miros de flori de câmp și sunet de sirenă de locomotivă.
Nu era un oraș construit de regi sau de mari dregători. Era un oraș ridicat cu palma și cu inima de oameni care au crezut că viitorul vine pe șine.
O nouă eră pentru Simeria începea.
Capitolul 3: Simeria – Orașul Încrețit de Timp.
Viața are felul ei de a merge înainte, însă generațiile care au trăit începuturile moderne ale Simeriei, care au construit cu mâinile lor și au visat cu ochii deschiși la o lume mai bună, ne-au lăsat nu doar clădiri, șine și prăvălii, ci mai ales amintiri. Unele dintre aceste amintiri s-au transmis din om în om, în povești spuse seara pe prispa caselor sau în liniștea atelierelor feroviare, iar altele au rămas scrise în documente, cronici sau fotografii îngălbenite de vreme.
17 iulie 1867 – Ziua care a schimbat totul
În Viena se lua o hotărâre istorică: înființarea Societății Primei Căi Ferate din Transilvania. Din acea zi, liniile feroviare aveau să străbată ținuturile noastre, iar Simeria, un sat liniștit pe malul Mureșului, urma să devină un nod vital al transportului și comerțului.
Decizia nu a fost una întâmplătoare. Imperiul avea nevoie de o infrastructură modernă care să lege resursele Transilvaniei de marile centre economice ale Europei Centrale.
„Construirea primei căi ferate din Transilvania, lucrare impresionantă pentru anii 1860, s-a datorat dorinţei austriecilor de a exploata bogăţiile provinciei. Ţinta principală era regiunea carboniferă a Văii Jiului.”
La 22 decembrie 1868 a fost inaugurată linia principală, iar la 28 august 1870 s-a deschis ramificația secundară Simeria–Petroșani, de 79 km. Trenurile, asemenea unor „șerpi de fier”, legau acum Radna, Lipova, Deva, Orăștie, Alba Iulia și Petroșani.
Pentru prima dată, Valea Jiului, bogată în cărbune, era conectată direct cu restul Transilvaniei și cu rețeaua feroviară a Imperiului.
Pentru oamenii vremii, zgomotul roților de fier pe șine și silueta locomotivelor fumegânde nu erau doar semnele progresului, ci începutul unei lumi noi. O lume în care distanțele se micșorau, iar orașele începeau să comunice între ele cu o viteză nemaivăzută până atunci.
Construcția gării și a primei remize
În Simeria s-a ridicat gara – o clădire solidă, cu geamuri mari, prin care lumina soarelui se revărsa peste peronul plin de muncitori. Alături, magazia de mărfuri și prima remiză pentru locomotive. Acestea nu erau doar simple clădiri, ci simboluri: Simeria se ridica în rândul orașelor moderne.
Arhitectura gării reflecta stilul funcțional al epocii, specific construcțiilor feroviare austro-ungare, unde utilitatea și durabilitatea erau mai importante decât ornamentul.
Zilnic, ulițele satului erau pline de căruțe cu lemn, piatră și materiale. Ciocanele băteau în fier, iar scânteile luminau nopțile de vară. Copiii priveau fascinați cum, încet, în locul câmpului prăfuit, apăreau șinele care promiteau să aducă o lume întreagă mai aproape. Mulți dintre acei copii aveau să devină mai târziu mecanici de locomotivă, fochiști sau lucrători în depourile feroviare.
Comerțul și viața de zi cu zi
Cu noul nod feroviar au venit și afaceri noi. Comerciantul Bosniak a deschis prima prăvălie mixtă, unde se găseau de toate – de la ulei și zahăr, până la stofe și săpunuri. Dar mai mult decât un magazin, era un loc de întâlnire, unde oamenii povesteau știrile zilei și visau la vremuri mai bune.
În acele prăvălii se discutau nu doar prețurile mărfurilor, ci și zvonurile aduse de trenuri din orașele mari ale Imperiului.
Herman Roth a adus în Simeria diversitatea urbană: brutărie, măcelărie, cizmărie și prima cârciumă. Dimineața mirosea a pâine caldă, la prânz a carne friptă, iar seara, cârciuma se umplea de râsete și povești. Locurile acestea deveneau repede centrele vieții sociale ale comunității.
Într-o încăpere a gării s-a înființat primul birou poștal. Pentru simerieni era ceva miraculos: scrisorile lor ajungeau acum la rude din alte orașe, iar răspunsurile veneau mai repede ca oricând. Între oameni s-au creat punți nevăzute, iar Simeria a devenit, pentru prima dată, parte dintr-o lume mai largă. Prin intermediul poștei, orașul intra într-o rețea de comunicare modernă, legată de marile centre administrative ale Imperiului
În acea perioadă s-au scris mii de povești mici, dar pline de viață. Istoria unui oraș nu este făcută doar din decizii politice sau din construcții mari, ci mai ales din destinele oamenilor obișnuiți.
Ana, o fată cu părul blond, venită cu tatăl ei fierar, privea trenurile cu ochi mari. Seara, obosită după ce îl ajuta la muncă, visa cum ar fi să urce într-un vagon și să călătorească spre locuri necunoscute.
Moș Ilie, un țăran din apropiere, aducea ouă și brânză în fiecare săptămână la prăvălia lui Bosniak. El povestea că niciodată nu și-ar fi imaginat să-și vadă produsele încărcate într-un tren și trimise până la Viena.
Copiii satului se adunau seara pe peron și numărau vagoanele care treceau, râzând și alergând după ele. Pentru ei, trenul era jucăria uriașă a copilăriei. În acele momente simple se năștea legătura profundă dintre comunitate și calea ferată.
Simeria, orașul încrețit de timp
Toate acestea – gara, prăvălia, brutăria, biroul poștal – au transformat radical satul de odinioară. Simeria a început să respire în ritmul trenurilor, să crească odată cu negustorii, meșteșugarii și călătorii care treceau prin ea. Orașul se forma încet, strat peste strat, asemenea unei fotografii care se developa în timp.
Era un oraș prins între trecut și viitor, un loc în care timpul își lăsa urmele, dar și un spațiu care îndrăznea să viseze. Un loc unde tradiția satului se întâlnea cu modernitatea adusă de locomotive și de drumul de fier.
Astfel s-a scris, cu fiecare șină așezată și cu fiecare casă ridicată.
Capitolul 4: Maturizarea Orașului – Anii 1870 și după. Exploatarea Resurselor Locale
Anii 1870 au fost pentru Simeria o perioadă de maturizare și consolidare. Dacă în deceniul anterior orașul era încă o colonie improvizată din barăci de lemn, acum căpăta conturul unei așezări stabile, cu o identitate tot mai clară. Inaugurarea Clădirilor Noi și Dezvoltarea Urbană
În 1870, șaisprezece clădiri noi din cărămidă s-au ridicat pe străzile încă prăfuite ale Simeriei. Erau clădiri trainice, cu geamuri largi și acoperișuri roșii, care transmiteau un mesaj clar: orașul nu mai era o așezare provizorie, ci un loc menit să dureze.
Două construcții cu etaj au fost ridicate special pentru inginerii și funcționarii feroviari. Se spunea că serile, de la ferestrele luminate, se auzeau acorduri de pian și conversații în germană sau maghiară, aducând în oraș parfumul unei vieți urbane sofisticate.
Oamenii simpli priveau cu uimire aceste clădiri. „Așa ceva doar în Deva sau Alba vezi!”, murmura adesea Moș Toader, un tâmplar local, în timp ce își trecea mâna peste zidurile netede de cărămidă.
Meseriașii și Piețele Locale
Creșterea orașului a atras meseriași iscusiți. Fierarii, tâmplarii, cizmarii și croitorii își găseau de lucru zilnic, întreținând viața comunității.
Piețele săptămânale erau adevărate spectacole. Țărani din satele apropiate aduceau grâne, legume, brânzeturi și vin, iar comercianții din alte regiuni aduceau textile fine, ustensile metalice sau mirodenii rare. Străzile se umpleau de zumzet, iar mirosul de pâine caldă și fân proaspăt se împletea cu cel de pământ reavăn după ploaie.
Un copil, Luca, își amintea peste ani cum alerga printre tarabe, cu ochii mari la jucăriile de lemn aduse de un negustor sas. „Simeria era atunci pentru mine un târg mare, o lume plină de culori și glasuri.”
Punct de Tranzit Strategic pentru Pasageri și Mărfuri
Complexul feroviar devenise un nod de tranzit esențial. Pasageri grăbiți, comercianți cu bagaje voluminoase, militari, funcționari și călători din toate colțurile imperiului treceau prin Simeria. Gara era asemenea unei scene, unde zilnic se derulau povești noi.
Într-o dimineață friguroasă de iarnă, un grup de studenți români pleca spre Viena. Oamenii din sat îi priveau cu admirație și șoapte de speranță: „Poate că tinerii ăștia vor aduce înapoi lumină și carte pentru copiii noștri…”
Exploatarea Cărbunelui din Valea Jiului
Un moment crucial a fost exploatarea sistematică a zăcămintelor de cărbune din Valea Jiului. Trenurile încărcate cu vagoane negre ca tăciunele treceau zilnic prin Simeria, ducând combustibilul spre fabrici și orașe mari.
Pentru simerieni, acest flux constant însemna prosperitate. Hanurile se umpleau, prăvăliile aveau clienți, iar tinerii găseau de lucru ca hamali sau mecanici.
Educația și Cultura – Primele Sămânțe
În 1874, orașul a inaugurat prima școală elementară de cărămidă. Clădirea modestă, dar trainică, era un semn al dorinței de progres. Copiii muncitorilor stăteau în aceleași bănci cu fiii funcționarilor, iar dascălii le insuflau nu doar scrisul și cititul, ci și încrederea că aparțin unei comunități în creștere.
Tot în acei ani, câțiva intelectuali locali au deschis o mică sală de lectură. Acolo, la lumina felinarelor cu petrol, muncitorii și funcționarii răsfoiau ziare și cărți aduse de la Sibiu și Brașov. Era începutul unei vieți culturale care avea să înflorească.
Orașul în Epoca Maturizării
Anii 1870 și deceniile ce au urmat au pus bazele unui oraș care învăța să îmbine tradiția cu modernitatea. Simeria devenise un loc unde șuieratul locomotivei se împletea cu clinchetul clopotelor bisericii, unde piața plină de viață se întâlnea cu liniștea sălilor de lectură.
Era vremea în care Simeria își consolida identitatea: un oraș muncitor, comercial, dar și deschis culturii și educației.
Astfel se încheie capitolul maturizării – o epocă în care oamenii au ridicat nu doar ziduri și șine de fier, ci și visuri și speranțe pentru generațiile ce aveau să vină.
Povestea orașului meu continuă.
Capitolul 5: Evocând Timpurile – Povestea înfloritoare a Simeriei după 1872
În sala de clasă din 1872, ecourile pașilor răsunau pe podeaua din lemn. În bănci, 86 de copii priveau cu ochi curioși spre dascălul lor, Ludovic Holajter. Printre ei era și Ileana, o fetiță de 9 ani, fiica unui tâmplar. Ținea creionul strâns, ca și cum ar fi vrut să prindă cu el întreaga lume. Lângă ea, Mihai, fiul unui muncitor la cale ferată, învăța primele litere, visând la ziua când va putea citi afișele din gară. Pentru acești copii, școala nu era doar o clădire, ci o poartă către viitor. Un an mai târziu, în 1873, Colonia Mare prindea viață. 16 clădiri din cărămidă se ridicau încet, iar ulițele începeau să capete formă. Meșterul János, fierarul, lucra din zori până noaptea, bătând nicovala pentru feroneria noilor case. În apropiere, Doamna Eva, soția unui funcționar, își așeza mușcatele pe pervazul proaspăt zugrăvit, mândră că familia ei făcea parte din această renaștere.
Piețele săptămânale erau inima comunității. Negustorul Samuel își striga marfa – țesături colorate aduse din Arad – în timp ce mama Ioana își târguia sacul cu grâne. Copiii alergau printre tarabe, gustând câte un colț de plăcintă caldă. În forfota aceea, veștile circulau mai repede decât trenurile: cine s-a însurat, cine a cumpărat o casă nouă, ce preț are cărbunele adus din Valea Jiului.
În 1885, când s-a deschis prima farmacie, oamenii intrau cu sfială. Bătrânul Petru, bolnav de reumatism, povestea cum până atunci se trata cu ceaiuri și leacuri băbești. Farmacistul, cu halatul alb și gesturi atente, părea un magician care aducea alinare.
Trei ani mai târziu, în 1888, filiala Societății de Cruce Roșie și dispensarul au schimbat viața comunității. Ana, o tânără voluntară, mergea din casă în casă cu trusa ei de îngrijire. Învăța mamele cum să îngrijească rănile copiilor și aducea o mângâiere celor bolnavi.
Pe 30 decembrie 1891, Simeria și-a declarat independența de comuna Biscaria. În case și pe ulițe, oamenii simțeau că sunt parte dintr-o poveste mai mare. „Avem orașul nostru!”, spunea cu mândrie Toader, un muncitor la căile ferate, ridicând paharul într-o cârciumă plină de glasuri vesele.
Hanurile și cafenelele deveniseră locuri de poveste. Într-o seară de iarnă, un călător din Viena, oprit la hanul „La Trei Stejari”, descria cu uimire forfota gării și energia orașului. În jurul lui, simerienii ascultau cu atenție, visând la lumea largă dincolo de liniile de tren.
În 1911, odată cu inaugurarea spitalului modern, orașul a intrat într-o nouă epocă. Doctorul Karl, tânăr venit din Budapesta, își întâmpina primii pacienți cu un zâmbet cald. Într-o zi, la ușa spitalului, mama Ileana – fetița din prima clasă de școală, acum femeie matură – aștepta cu emoție ca fiul ei să fie tratat. Simțea că timpul trecuse, dar orașul crescuse odată cu ea.
Astfel, Simeria după 1872 nu a fost doar un loc al clădirilor, al gării și al instituțiilor. A fost o lume vie, construită din visurile copiilor, sudoarea muncitorilor, grija doctorilor și speranțele negustorilor.
Orașul pulsa de viață, ca o inimă care bătea pentru toți. Și fiecare om care a trăit aici a lăsat o amprentă pe drumul său spre viitor.
Povestea orașului meu continuă.
Capitolul 6. Simeria: Între Roți de Tren și Lumina Modernității
În anul 1891, Colonia Simeria își croia drumul propriu, desprinzându-se de comuna Biscaria. Aerul schimbării plutea peste casele mici, cu grădini de flori și meri înfloriți. Lumea simțea că timpurile vechi rămân în urmă, iar viitorul sosește pe șinele de oțel. La începutul secolului, vechea gară de călători – modestă și prăfuită – a fost demolată. Mulți localnici au privit cu emoție zidurile dărâmate, parcă rupând o filă din viața lor. În locul ei, în toamna lui 1901, s-a ridicat noua clădire, cu ferestre largi și acoperiș înalt, un palat al trenurilor. În serile de duminică, oamenii veneau doar ca să privească trenurile plecând și venind, ca pe un spectacol. „E ca o catedrală a timpului!”, spunea bătrânul notar Popovici, mângâindu-și mustața stufoasă, în timp ce copiii alergau pe peroane, fascinați de suieratul locomotivelor cu aburi.
Dar Simeria nu însemna doar trenuri și călătorii. În primăvara anului 1909, tinerii din Colonie au simțit că au nevoie și de altfel de bucurii. Așa s-a născut Asociația Sportivă Feroviară. Învățătorul Holajter, deja venerat de generații, privea cu mândrie cum băieții strigau pe terenul de iarbă: „Hai, Simeria!”. Prima echipă de fotbal locală a adus mai mult decât jocuri – a adus comunitatea împreună. Muncitori, funcționari și negustori se adunau duminica pe marginea terenului, cu pălării și batiste, să-și încurajeze tinerii.
În 1911, orașul a intrat, la propriu, în lumină. Lămpile electrice au fost aprinse pentru prima dată pe străzile Simeriei. Se spune că în acea seară, copiii alergau pe ulițe, chicotind și strigând: „Nu mai e noapte! E zi și pe întuneric!”. Felinarele cu gaz, pe care odinioară domnul Petrovici, lampagiul, le aprindea cu bastonul lui lung, au devenit repede doar amintiri și povești pentru nepoți.
Schimbarea cea mare a venit odată cu Marea Unire din 1 Decembrie 1918. Căile ferate, odinioară stăpânite de Imperiu, au devenit parte a patrimoniului României. În ianuarie 1919, trenurile care plecau din Simeria nu mai duceau doar marfă și oameni – ci speranțe pentru un stat întreg. Gara cea mare, ridicată cu un deceniu înainte, răsuna acum de cântece patriotice și pași grăbiți ai celor care voiau să construiască o lume nouă.
Așa și-a scris Simeria povestea începutului de secol XX: cu roți de tren ce purtau destine, cu mingea de fotbal care aduna comunitatea, cu lumina electrică ce spulbera umbrele trecutului și cu freamătul Unirii care lega pentru totdeauna acest loc de istoria României.
O poveste care nu e doar despre clădiri și date, ci despre oameni, visuri și bucurii simple, ce au făcut din Simeria un oraș viu, cu rădăcini adânci și aripi către viitor.
Povestea orașului meu continuă.
Capitolul 7: Simeria în Vremurile Tulburi – Al Doilea Război Mondial și Transformările Postbelice Războiul și Avariile Dinamitează Linia Timpului
Al Doilea Război Mondial a așternut umbre întunecate peste Simeria. Orașul, atât de strâns legat de căile ferate, a devenit o țintă importantă pe harta conflictului. Într-o dimineață de vară din 1944, Maria, o fată de 12 ani, își amintea cum mama ei a tras-o de mână și au fugit în pivnița casei, în timp ce sirenele răsunau asurzitor. Bombardierele brăzdau cerul, iar zgomotul exploziei de pe linia Petroșaniului a cutremurat tot cartierul. „Atelierele ard!”, strigau oamenii înfiorați.
Clădirile atelierelor de locomotive și vagoane, mândria orașului, au fost lovite în repetate rânduri. Oameni ca Ion „Fierarul”, un meșter cunoscut pentru priceperea lui, povesteau mai târziu cum au încercat să repare sub bombardamente ceea ce încă mai putea fi salvat.
Dar nu numai avioanele aliate au adus teroare. Retragerea trupelor germane a lăsat în urmă explozii și poduri dinamitate. În toamna acelui an, linia ferată spre Petroșani părea o rană deschisă – șine smulse, traverse arse, trenuri răsturnate ca niște jucării.
Simeria trăia cu frica în suflet, dar și cu o tărie ascunsă. În ciuda pierderilor, oamenii se adunau în curți și pivnițe, împărțind o bucată de pâine, o cană de lapte sau o vorbă bună.
De la Ruine la Reconstrucție: O Nouă Hartă Urbană
Când armele au tăcut, Simeria s-a trezit acoperită de praf și cenușă, dar nu și de resemnare. În 1948, prin naționalizarea marilor proprietăți, terenurile fostelor familii nobiliare au trecut în mâinile statului. Mulți muncitori feroviari, obosiți de ani grei, au primit bucăți de pământ unde să-și ridice case.
Se povestește că inginerul Dumitrescu, venit de la București pentru a reorganiza atelierele, a spus atunci: „Orașul acesta are viitor. Îl văd în ochii oamenilor care, în loc să plângă, pun mâna pe mistrie.” Și avea dreptate.
În 1952, Simeria și-a schimbat statutul: dintr-o colonie feroviară, orașul a devenit un centru urban cu identitate proprie. Cartiere întregi s-au ridicat pe vechile moșii, iar ulițele prăfuite s-au transformat în străzi vii, pline de copii care alergau și se jucau.
Locuințe și Comunitate: Rezonanța Transformărilor Postbelice
Casele ridicate atunci nu erau doar ziduri, ci simboluri ale rezistenței. În fiecare cărămidă se simțea dorința de a învinge trecutul și de a construi un viitor mai bun. Vecinii se ajutau unii pe alții – într-o zi dădeau cu var la casa lui Gheorghe, a doua zi puneau acoperiș la casa lui Petru.
Astfel, orașul a prins din nou contur. Din ruine și suferință, din zgomotul bombelor și cenușa atelierelor, Simeria s-a ridicat mai puternică. A găsit în aceste vremuri grele nu doar o lecție de supraviețuire, ci și un mod de a-și întări spiritul comunitar.
Simeria a renăscut după război cu rădăcini mai adânci și orizonturi mai luminoase. Iar povestea ei merge mai departe.
Povestea orașului meu continuă.
Capitolul 8: Ecouri Culturale și Sportive în Colonia Muncitorească Simeria
**Cultura și Comunitatea - Cor, Fanfară și Asociații Culturale** În plină efervescență a Coloniei Muncitorești Simeria, s-au înfiripat rădăcini culturale ce au devenit fundamentale pentru coeziunea comunității. Un cor și o fanfară au dat glas sentimentelor și aspirațiilor locuitorilor, amplificând pulsația vieții cotidiene. O asociație de lectură a înflorit, oferind o fereastră spre cunoaștere și reflecție, iar o asociație a tineretului a adus energia și entuziasmul generației tinere în prim-plan.
**Dezvoltarea Fizică și Asociația Sportivă - Un Nou Început**
Odată cu diversificarea activităților culturale, comunitatea a simțit nevoia unei asociații sportive care să încurajeze dezvoltarea fizică și să promoveze practicarea organizată a sportului. Această inițiativă a fost un răspuns la dorința de a cultiva nu doar mintea, ci și trupul tinerilor din colonie.
**Sport și Comunitate - Punți către Viață Activă și Solidaritate**
Înființarea asociației sportive a adus cu sine nu doar competiții și antrenamente, ci și oportunități pentru socializare și construirea unui spirit de echipă puternic. Sportul a devenit un element esențial în viața cotidiană, contribuind la sănătatea fizică și la creșterea coeziunii sociale.
Astfel, în peisajul vibrant al Coloniei Muncitorești Simeria, cultura și sportul au devenit catalizatori ai unei comunități în continuă expansiune. Aceste activități au adus nu doar divertisment, ci și un sentiment de identitate și apartenență, construind poduri solide între generații și între diferitele grupuri din cadrul coloniei.
Pentru cei care nu sunt simerieni sunt mai tineri sau nu cunosc trecutul, prezint fragmente din tradiţia fotbalului simerian, activitățile și preocupările străbunicilor, bunicilor și părinților noștri.
Dat fiind faptul că, în Colonia muncitorească Simeria, se înfiinţase un cor şi o fanfară, o asociaţie de lectură, precum şi o asociaţie a tineretului, se resimţea necesitatea înfiinţării unei asociaţii sportive, care să asigure dezvoltarea fizică a tineretului, prin practicarea organizată a sportului. Astfel, la data de 28 mai 1909, a luat fiinţă „Asociaţia sportivă PVSE (Piski Vasutas Sport Egylet – Asociaţia Sportivă Feroviară din Simeria)”. Începutul a fost anevoios, deoarece asociaţiei îi lipsea baza materială; în plus, unii dintre localnici, chiar dintre oficialităţi, nu vedeau cu ochi buni acest demers. Predomina concepţia că jocul tinerilor cu balonul rotund era ceva neobişnuit şi ruşinos pentru acele timpuri...
Anul 1919 este şi cel în care mişcarea sportivă din Simeria îşi schimbă numele din Piski Vasutas Sport Egylet (PVSE), în Asociaţia Sportivă CFR Simeria. Echipa de fotbal CFR Simeria a participat, în campionatul categoriei I din cadrul districtului de fotbal Arad, alături de echipele AMEFA, ATE, AAC şi Olimpic din Arad, alcătuind împreună o serie regională. În această perioadă, echipa de fotbal a simerienilor s-a înnoit, cu jucători din lotul de tineret: Velicsek Rudolf, Bogdan, Balazsi, Ghebrovschi, Matei, Cosma Victor, Tapoş, Mohilla, Meszaros, Ambruş Boldijar, Matli, Sztankoczi, Horvat Victor.
În vederea desfăşurării competiţiilor sportive în condiţii bune, noul comitet de conducere a hotărât mutarea terenului de fotbal într-o zonă centrală a oraşului. În scurt timp locul a fost găsit şi închiriat, terenul fiind situat în perimetrul delimitat de străzile Mihai Viteazul, Anton Pann şi Privighetorii.
Arena de fotbal, mărginită de zid din cărămidă pe laturile de nord şi de vest, de gardul bisericii pe latura sudică şi clădirea cinematografului spre est, avea lungimea de 100 m şi lăţimea de 60 m, fiind corespunzătoare pentru întâlniri oficiale şi nu era împrejmuită cu plasă de sârmă. Spectatorii vizionau meciurile de pe marginea terenului, iar pe una dintre laturile sale au fost montate bănci de lemn...
1928
Anul 1928 găseşte conducerea asociaţiei în febra rezolvării problemei terenului pentru un stadion sportiv. Astfel, în şedinţa din 9 ianuarie sunt desemnaţi 4 membri într-o comisie de constatare a faptului dacă terenul atribuit de Consiliul Judeţean de Reformă Agrară este corespunzător sau nu. Membri cărora li s-a încredinţat această sarcină au fost: Theesz Ioan, Lengel Rudolf, Petric Vasile şi Nuszbaum Ştefan. Se stabileşte data de 18 februarie pentru organizarea Balului mascat costumat.
Ziarul „Hunyadvármegye” din 25 februarie 1928, dedică acestui eveniment o pagină întreagă, apreciind importanţa acestuia şi informând cititorii că la acest bal au participat şi oaspeţi invitaţi din Deva, Orăştie, Călan, Hunedoara şi Cugir, în total 90 de persoane costumate. La ora 24, când, după tradiţie, au fost scoase măştile, s-a trecut la decernarea premiilor. Astfel: la femei, premiul I a fost atribuit, pentru masca „Amor”, tinerei Neuhold Hilda din Simeria şi tinerei Kirsch Gizela din Cugir, pentru masca „Schimmy”. La bărbaţi, premiul I a fost câştigat de cugereanul Dicu Romulus pentru costumaţia originală „Maimuţă”. La concursul de frumuseţe, premiul I a fost primit de Telegdi Rozalia (cazacă) şi premiul II de către Kirsch Gizela din Cugir. Cele mai multe cărţi poştale din concursul „Poşta lumii” l-a primit Papp Sara din Simeria. Sala a fost împodobită atât de grandios cum nu s-a mai văzut în întreg judeţul. Nu degeaba presa elogiază balul sportului din Simeria, drept cel mai atractiv, spectaculos şi reuşit bal al vremii din întreg judeţul...
1932
Şedinţa comitetului de conducere, din 5 ianuarie, are pe ordinea de zi rezolvarea problemei stadionului şi analiza situaţiei financiare. Deşi de ani de zile s-au făcut demersuri pentru obţinerea unui teren necesar pentru amenajarea stadionului, nu s-au obţinut decât promisiuni. Se stabileşte ca tradiţionalul Bal mascat costumat să se organizeze în 20 februarie, în urma acestuia încasându-se, ulterior, suma de 6337 lei. Se modifică şi cuantumul cotizaţiilor, astfel: membri ordinari 15 lei şi membri aderenţi 10 lei lunar. Taxa de intrare la meciurile de fotbal, pentru femei, s-a stabilit la 5 lei.
Pentru redresarea situaţiei financiare a asociaţiei, se primeşte un ajutor din partea muzicii Atelierelor CFR, sumă cu care se va achiziţiona un set complet de echipament pentru echipa A de fotbal.
Conform dispoziţiilor în vigoare la acea vreme, Asociaţia sportivă CFR Simeria devine persoană juridică.
Şedinţa din 3 martie a comitetului de conducere începe cu prezentarea adresei nr.41052/931, din partea Casei Muncii CFR Bucureşti, prin care se atribuie asociaţiei un teren oarecum corespunzător ca mărime, pentru amenajarea unui stadion sportiv propriu. Direcţia Economat CFR, Direcţia Comercială CFR Simeria au contribuit material cu cele necesare. Nivelarea locului, precum şi amenajarea unui teren de tenis s-a decis a se face prin muncă benevolă.
Terenul a fost brăzdat cu un tractor, proprietate a fostului primar Neagu Iuliu, iar nivelarea s-a făcut manual. De la Depoul CFR s-a adus zgură, pe o linie îngustă, cu vagoneţi împinişi manual. La amenajarea stadionului au participat atât tineri, cât şi vârstnici, inclusiv jucătorii de fotbal. Conducerea Atelierelor CFR, în frunte cu inspectorul Constantin Georgescu, în colaborare cu inginerul Viragh de la secţia de întreţinere a liniilor, au elaborat un plan pentru construirea unei tribune. Şi aceste lucrări au fost realizate tot prin muncă voluntară, scheletul fiind construit din şine reformă de cale ferată. Sudorii Rutean Simion, Resiga, Telnar, Moga şi alţii au executat întreaga sudură metalică. Astfel, simerienii au văzut, după multe zile de trudă, cum se conturează noul stadion. Cu mare greutate, contractul de închiriere pentru vechiul stadion s-a mai prelungit un an.
La 19 martie, se ţine adunarea generală, ocazie cu care este prezentată darea de seamă pe anul 1931, atât referitor la activitatea sportivă, cât şi la cea financiară. Se alege un nou comitet de conducere: preşedinte-ing. Tudor Popa, vicepreşedinte-Traian Fericeanu, secretar general-ing. Nicolae Păsculescu, secretar-Ştefan Săbău, casieri-Remus Adămuţ şi Simion Lascu, economist-Ioan Crişan, şi alţi 12 membri în comitet.
Noul comitet aduce un impuls activităţii sportive. Se pune accent pe diversificarea întregii activităţi cu noi discipline sportive, în care sens se organizează concursuri locale la atletism, tenis de câmp, ping-pong, lupte, fotbalul rămânând pe primul plan.
Se continuă executarea împrejmuirii la noul stadion sportiv. Avându-se în vedere că membri au făcut multe ore de muncă voluntară, comitetul a hotărât să se reducă cotizaţia lunară la numai 15 lei, iar tarifele de intrare la meciuri, începând cu 1 aprilie, se stabilesc la: nemembri-20 lei, membri-15 lei, elevi-10 lei, copii-5 lei, femeile având acces gratuit.
În şedinţa din 10 august, comitetul analizează situaţia lucrărilor de împrejmuire a noului stadion, pentru care s-au obţinut 250 traverse vechi şi s-a achiziţionat un vagon de scândură de la o firmă din Gheorghieni. Pentru grăbirea lucrărilor, s-a făcut un împrumut de 10.000 lei de la Societatea de Înmormântare din Simeria.
Lucrările la tribună s-au finalizat abia în anul 1939. Scheletul a fost executat după un nou plan, al inginerilor Păsculescu şi Popa de la Atelierele CFR Simeria. Pentru că s-a stabilit că lucrările la tribună nu pot fi executate doar prin muncă voluntară, s-a solicitat un ajutor material de la Bucureşti. Direcţia Generală CFR Bucureşti a aprobat ca tribuna să fie executată în regie directă de către Atelierele CFR Simeria, fiind alocată suma de 40.000 lei.
1933
Se contractează, de la Societatea de Înmormântare, un nou împrumut, în valoare de 15.000 lei, sumă destinată exclusiv amenajării noului stadion.
Pentru redresarea financiară, al data de 21 septembrie s-a organizat o serată urmată de dans, în saloanele restaurantului Mohila, devenit ulterior Clubul Sindicatelor.
În şedinţa din 17 octombrie s-a hotărât alegerea lui Nechifor Vasile, ca ispravnic al asociaţiei.
Un alt eveniment important al acestui an a fost inaugurarea, la 19 noiembrie, a noului stadion sportiv CFR Simeria, căruia i s-a atribuit denumirea de „Cezar Mereuţă”. Cezar Mereuţă era, la acea vreme, director general al CFR, căruia i s-a adus, astfel, un semn de recunoştinţă pentru sprijinul acordat. Oaspete de onoare a fost inginerul Ştefan Andrei, inspectorul general al CFR. După defilare, a urmat un meci de fotbal amical între CFR Simeria şi Parângul CFR Petroşani...
Asociaţia sportivă CFR Simeria a promovat în Divizia B începând cu prima ediţie 1934/1935, făcând parte din seria IV şi clasificându-se pe locul trei, deci un debut pe măsura şi tradiţia fotbalului simerian.
În clasamentul final al seriei IV, CFR Simeria s-a situat pe locul 3 (din 
, cu 17 puncte. Lotul folosit în acest campionat: ( bunicul meu ) Rot Gheorghe-portar, Lucaci Traian, Horvath Zoltan, Haţegan Ioan, Hegheduş Ladislau, Vintilă Nicolae, Szabo Adalbert, Micola Ludovic, Pal Carol, Pribil Carol, Pasca Oliver, Suciu Ioan, Bodea Ioan, Martin Ludovic, Siclovan Iosif şi Jurca Sabin. La cea de-a doua ediţie a campionatului Diviziei B de fotbal 1935/1936 seria IV, CFR Simeria ocupă locul 4 (din , cu 16 puncte. Lotul CFR Simeria: (bunicul meu) Rot Gheorghe, Horvath Zoltan, Haţegan Ioan, Jurca Sabin, Marţin Ludovic, Siclovan Iosif, Bodea Ioan, Lucaci Traian, Pasca Oliver, Pal Carol, Micola Ludovic, Szabo Adalbert, Szabo Silviu, Pribil Carol, Vintilă Nicolae şi Lucaci Ioan. 1935
Meciuri amicale în 1935:
CFR Simeria – ILSA Timişoara: 3:3; lot folosit: Rot Gheorghe-portar, Lucaci Traian şi Horvath Zoltan-fundaşi, Marţin Ludovic, Siclovan Iosif, Hegedüs Ladislau-mijlocaşi, Ambruş Ludovic, Pasca Oliver, Szabo Adalbert, Micola Ludovic şi Pribil Carol-înaintaşi.
CFR Simeria – ZSKA Subotiţa Jugoslavia: 4:4; lot folosit: Rot Gheorghe-portar, Marţin Ludovic, Lucaci Traian, Szabo Adalbert, Szabo Silviu, Pal Carol, Pribil Carol, Micola Ludovic, Jurca Sabin, Bodea Ioan şi Siclovan Iosif.
CFR Simeria – CA Oradea: 6:0; lot folosit: (bunicul meu) Rot Gheorghe-portar, Horvath Zoltan, Hegedüs Ladislau-fundaşi, haţegan Ioan, Lucaci Traian, Marţin Ludovic-mijlocaşi, Bodea Ioan, Pasca Oliver, Pal Carol, Micola Ludovic, Szabo Adalbert-înaintaşi, rezervă Vintilă Nicolae.
Comitetul de conducere decide, în şedinţa din 28 ianuarie 1935, organizarea tradiţionalului Bal mascat costumat în luna februarie şi alege ca ispravnic pe Lucaci Traian, în locul lui Nechifor Vasile.
În luna septembrie se formează echipa de pitici, care a susţinut 4 meciuri, aşa cum reiese din darea de seamă făcută de preşedintele asociaţiei, ing.Popa Tudor...
Ediţia a IX-a 1947-1948, Divizia B, seria 4, clasează echipa CFR Simeria pe locul 7 (din 15), cu 29 puncte...
La Ceferiada din acest an participă şi echipa de juniori, cu următorul lot: 9 (Tatăl meu ) Rot Gheorghe.II (Gicu), Bozero Victor, Dumitreasă I., Condoroşi Ferdinand, Moţiu Ovidiu, Ionescu Dumitru, Iacob Ştefan, Băcăinţan Ioan, Manu Cornel, Zăvoianu I.
1963 anul meu de naștere.
În anul 1963 s-a desfăşurat un meci interesant, sub genericul „Meciul veteranilor”, pe stadionul Cetate din Deva, între echipele foştilor divizionari din Deva şi Simeria. În ciuda faptului că majoritatea jucătorilor au întrerupt de mulţi ani activitatea fotbalistică, execuţiile tehnice, cu pase precise, finalizate cu şuturi puternice la poartă, care au dus la crearea unor faze spectaculoase. În cele 90 de minute de joc s-au marcat 6 goluri, iar majoritatea şuturilor au fost expediate pe spaţiul porţii, meciul fiind de o calitate superioară multor meciuri din campionatul regional...
Să ne amintim de vremurile trecute când bunicii noștrii după multe zile de trudă, au construit noul stadion.
Povestea sportului simerian continuă....imaginile mai recente vorbesc de la sine.
Concluzie.
De la corul muncitoresc și fanfara de începuturi, până la Divizia B și meciurile veteranilor, Simeria a știut să-și clădească o identitate sportivă și culturală unică. Fiecare generație a adăugat o cărămidă, un cântec sau un gol la povestea orașului.
Astăzi, privind înapoi, putem spune cu mândrie:
Sportul și cultura nu au fost doar distracții pentru simerieni, ci au fost temelia solidarității și a spiritului comunitar.Povestea sportului simerian continuă... iar imaginile și amintirile vorbesc de la sine.
Povestea orașului meu Simeria continuă.
Capitolul 9. Simeria: Povești de Marmură și Feroviare.
În adâncurile Transilvaniei, acolo unde colinele se contopesc cu cerul, se desfășura povestea captivantă a micului oraș Simeria. După furia celui de-al Doilea Război Mondial, orașul își deschidea ușile spre o nouă eră, marcând un capitol de reconstrucție și prosperitate.
Sunetul ciocanelor în atelierele de locomotive și vagoane era melodia revigorării. Bărbați și femei își aduceau contribuția la renașterea industriei feroviare. Clădirile în expansiune de la marginea orașului erau mărturii ale efortului comun, iar linia ferată se întindea ca o aortă pulsândă, conectând Simeria la lumea cea mare.
În lumina soarelui, muncitorii străluceau precum pietrele de marmură prelucrate în atelierele locale. Industria de marmură a devenit un simbol al orașului, cu monumente și clădiri decorate în această piatră nobilă. Străzile pietruite reflectau, în fiecare pas, tradiția măiestriei și a muncii susținute.
În anul 1952, ecoul ciocanelor a fost însoțit de o veste mare: Simeria a fost declarată oraș. Atmosfera de sărbătoare a cuprins comunitatea — fanfara CFR răsuna pe străzi, copiii alergau cu stegulețe, iar femeile pregăteau prăjituri și sirop de zmeură pentru oaspeții veniți de la Deva și Hunedoara.
Pe atunci, gara era sufletul orașului. De acolo porneau și veneau poveștile. În zorii dimineții, trenurile de marfă trosneau din frâne, iar mecanicii, cu mâinile negre de ulei, își aprindeau țigările și povesteau despre locomotivele noi, fabricate la Reșița.
În curțile oamenilor se auzea zumzetul vieții: femeile întindeau rufele albe pe sârme, copiii se jucau „de-a trenul”, iar bărbații discutau despre planurile cincinale, cu mândria de a construi un viitor mai bun.
Dincolo de zgomotul industrial, Simeria avea și o frumusețe aparte. Pe străzile mici, cu case de piatră și grădini pline de flori, viața curgea liniștit. În serile de vară, oamenii se adunau pe băncuțele din fața porților, iar radiourile vechi difuzau muzică de la București — Maria Tănase, Gică Petrescu sau Ion Dolănescu.
Tradițiile erau păstrate cu sfințenie. De Paști, ulițele miroseau a cozonac și pască, iar de Crăciun, colindătorii umpleau orașul cu voie bună.
Festivalul „Cântecele Streiului” aduna oamenii din tot ținutul, într-o explozie de porturi populare, dansuri și cântece care vorbeau despre viață, muncă și dor.
Peisajul din jurul orașului ascundea comori naturale. Măgura Uroiului, cu formațiunile sale vulcanice, era loc de legendă. Se spunea că acolo, demult, ar fi fost o cetate dacică, iar localnicii găseau uneori cioburi de vase sau bucăți de fier vechi, pe care le păstrau cu grijă ca amintiri ale strămoșilor.
În apropiere, Arboretumul Simeria era un loc magic. Acolo mergeam, mai târziu, copil fiind, cu școala sau cu părinții, fascinat de copacii veniți din toată lumea. Era o lume a tăcerii și a visării.
Și așa, din anul 1963, am apărut și eu în povestea orașului meu, Mircea Cristian Rot.
Am crescut printre zgomotele șinelor și cântecele păsărilor din Arboretum. Am prins vremurile în care munca era mândrie, oamenii se cunoșteau între ei, iar orașul, deși mic, avea suflet mare.
Simeria nu era doar un oraș; era o epopee vie, scrisă în marmură, oțel și inimile celor care o iubesc.
Iar eu, copilul acelor vremuri, am fost martorul transformării ei — dintr-un orășel de muncitori harnici într-un simbol al rezistenței și al renașterii românești.
Povestea orașului meu Simeria continuă.
Capitolul 10. Amintiri povestite de bunica mea, Maria Mariș – și transmise de mine peste timp. Refugiu în umbra pericolului. Calea spre Uroi în război.
În umbra pericolului, când sirenele alarmei se răspândeau ca un ecou al fricii, simerienii își părăseau în grabă gospodăriile, luând-o pe drumul spre satul Uroi.
Fiecare pas pe acel drum, care în zilele obișnuite era un simplu traseu de plimbare, devenea acum o cale a supraviețuirii.
Uroiul, cu casele sale modeste și grădini pline de verdeață, devenea o oază de pace în mijlocul furtunii.
În timp ce orașul Simeria fremăta sub amenințarea avioanelor și a bombardamentelor, satul primea cu brațele deschise valurile de refugiați. Oamenii de acolo împărțeau din puținul lor: un blid de mămăligă, o cană de lapte, un colț de curte pentru o noapte de adăpost.
Străzile satului, altădată tăcute, răsunau acum de pași, de plânsete de copii și de șoapte rostite în grabă. Și totuși, în această îngrămădire a fricii, se năștea o solidaritate rară — o inimă comună care bătea în pieptul tuturor.
Vieți întrețesute în Uroi: povești la lumina lumânărilor
În serile de refugiu, când bezna era adâncă și liniștea apăsătoare, oamenii se adunau în jurul unei lumânări aprinse.
Își povesteau unii altora viețile, speranțele, temerile. Fiecare familie adusă acolo adăuga un fir în urzeala acelei comunități temporare.
„Să nu uităm să ne rugăm pentru pace”, spunea bunica mea Maria Mariș, iar vorbele ei, simple și sincere, aduceau un strop de mângâiere.
În mijlocul incertitudinii, Uroiul devenea mai mult decât un sat. Era un simbol al omenirii, al puterii de a împărți totul, chiar și teama.
Vecinii deveneau prieteni, prietenii deveneau familie. În timpul raidurilor aeriene, oamenii își țineau copiii de mână și priveau spre cer, cu aceeași rugăciune mută: „Doamne, ferește-ne!”
Întoarcerea la Simeria după furtună
După fiecare alarmă, după fiecare noapte petrecută în adăposturi sau în casele din Uroi, simerienii se întorceau acasă.
Orașul lor era plin de urme — geamuri sparte, acoperișuri ciuruite, grădini răvășite — dar în suflete ardea dorința de a reconstrui.
Fiecare întoarcere era un act de curaj și iubire pentru locul lor.
Amintirile dramatice ale bunicii mele, Maria Mariș
Bunica își amintea clar o după-amiază de vară, când soarele ardea dogoritor peste Simeria.
„Totul era liniște, Mircea,” îmi spunea ea, „până când sirena a început să urle ca o fiară.”
Sunetul alarmei sfâșia aerul, iar cerul s-a umplut de zgomotul avioanelor.
Bunicii mei locuiau atunci în pavilioanele CFR de pe strada Teilor, acolo unde, mai târziu, avea să functioneze Sticlăria.
Bunica a ieșit în pragul casei. Deasupra, un avion zbura jos, amenințător.
„Am văzut cum s-a apropiat… parcă venea spre mine,” mi-a povestit ea cu emoție.
Și atunci a început dansul cu moartea.
Avionul a coborât brusc și a început să mitralieze curtea. Gloanțele loveau pământul, scoteau scântei, sfâșiau aerul.
Bunica a simțit praful ridicându-se în jurul ei, iar totul s-a umplut de fum și zgomot. „Gloanțele cădeau lângă mine, Mircea, și totuși niciunul nu m-a atins. Dumnezeu m-a ținut de mână atunci...”
În același timp, bunicul era în beci. Acolo, în întuneric, cu inima bătând nebunește, se ruga să-i mai audă vocea.
„Am crezut că s-a sfârșit lumea,” îmi spunea el, „dar după ce tăcerea s-a lăsat, am urcat și am găsit-o în prag, tremurând și vie.”
Curtea era plină de urme de gloanțe. Casa, ciuruită.
Dar viața învinsese moartea.
Acel moment a rămas pentru totdeauna întipărit în memoria familiei — o lecție despre fragilitatea și, totodată, tăria vieții.
După război – Orașul și comunitatea reconstruiesc împreună
După ce norii războiului s-au risipit, Simeria s-a trezit din nou la viață.
Oamenii s-au întors la munca lor, la grădini, la atelierele feroviare. Au ridicat ce fusese dărâmat, au sădit din nou pomi și speranță.
Fiecare stradă păstra amintirea unei familii, fiecare casă o poveste.
Dar, mai presus de toate, orașul întreg era o dovadă vie a rezistenței și a solidarității simerienilor.
Această poveste este un ecou peste timp — o mărturie a curajului și credinței celor care au trăit vremuri grele.
Sunt amintirile bunicii mele, Maria Mariș, transmise mie, Mircea Cristian Rot, ca o moștenire de suflet.
Povestea orașului meu, Simeria, continuă prin cei care nu uită și care duc mai departe flacăra recunoștinței.
Povestea orașului meu continuă. Rot Mircea Cristian.
Capitolul 11. Eu și Orașul Meu — Misiunea unor Pionieri.
Vreau să împărtășesc cu voi o mică parte din aventura mea în frumosul oraș Simeria. În viață, am întâmpinat provocări care m-au inspirat să progresez și mereu am văzut fiecare șut primit ca un pas înainte. Le mulțumesc chiar și dușmanilor, pentru că fiecare dificultate a fost o șansă de a învăța și de a evolua.
Aleg să-mi dedic viața muncii cinstite, fără implicare în jocurile politice sau în găștile care nu aduc nimic constructiv în comunitate. Am decis să îmi împărtășesc povestea pentru a fi cunoscută de toți, inclusiv de cei care nu au făcut nimic altceva în viața lor decât să se agațe de grupuri și interese.
Cu determinare și pasiune, m-am angajat să contribui la bunăstarea orașului și a comunității noastre. Împreună, putem construi un mediu în care munca cinstită și progresul personal să fie apreciate mai mult decât intrigile politice. Vă invit să fiți parte din această călătorie, unde fiecare pas contează și unde valorile autentice fac diferența.
Am fost și rămân un om al faptelor, nu al vorbelor. Într-un oraș mic, unde toată lumea te știe, este ușor să fii judecat și greu să fii înțeles. Dar eu am ales mereu drumul drept, chiar și atunci când era mai anevoios.
Îmi amintesc anii în care am fost consilier local independent (2012–2016). Nu am fost acolo pentru funcție, ci pentru a înțelege mecanismul administrației și pentru a schimba, cât se poate, mentalitatea celor care confundă interesul personal cu interesul public. Am văzut de aproape cum deciziile se iau în spatele ușilor închise, cum proiectele primarului treceau fără prea multe dezbateri și cum lipsa de transparență devenea o regulă. Totuși, nu am renunțat — am continuat să scriu, să propun, să semnalez și să ofer soluții.
De multe ori am fost privit ca un incomod. Dar în realitate, eu doar spuneam ceea ce alții gândeau și nu aveau curajul să exprime.
Am transmis problemele direct primarului, am cerut explicații publice, și am văzut cum, încet, unele lucruri se mișcă, primăria devenea mai receptivă la sesizările cetățenilor. Poate pare o victorie mică, dar pentru mine a fost un semn că insistența civică dă roade.
În paralel, am continuat să construiesc și să inovez. Biroul de Consultanță Rot SRL este expresia dorinței mele de a oferi servicii corecte, de calitate, în orașul meu natal.
De la administrarea asociațiilor de proprietari — unde am reușit să reactivez și să disciplinez aplicarea legii — până la promovarea turismului local și național, misiunea mea este aceeași: să pun oamenii în legătură cu normalitatea.
Am fost, sunt și voi fi un deschizător de drumuri. În anii ’90, am fost pionier în televiziunea prin cablu; azi, încerc să fiu pionier în transformarea digitală a comunității, să devin, cum îmi place să spun, „Ghidul Digital Local” al Simeriei.
Împreună cu soția mea, Angela, care mi-a fost mereu alături în toate proiectele, continuăm să credem în ideea că un oraș nu se schimbă doar prin primărie, ci prin fiecare om care alege să se implice.
În viață, am învățat că poți rămâne demn și cinstit, chiar și când ceilalți te acuză nedrept. Că poți face performanță fără a te vinde. Că poți ajuta fără a cere ceva în schimb.
Simeria este orașul în care m-am născut, am muncit, am greșit, am iubit și am construit. Este locul care m-a format și pe care, chiar dacă uneori mă întristează, nu-l pot părăsi.
Când privesc spre Piața Unirii, spre locul unde se află azi biroul meu, îmi amintesc fiecare etapă a vieții. Fiecare fir tras pe stâlp, fiecare antenă montată, fiecare semnal captat — toate sunt simboluri ale unui om care a vrut mereu să conecteze Simeria la lume.
De aceea, această carte nu e doar povestea mea.
Este povestea unui oraș văzut prin ochii unui om care l-a iubit și l-a trăit în fiecare clipă și îmi amintesc fiecare detaliu din viata.
Copilăria și Descoperirea Fascinației pentru Electronice.
În orașul Simeria, în anul 1963, m-am născut eu, Mircea Cristian Rot. Copilăria mea a fost plină de curiozitate și dorința de a descoperi cum funcționează lucrurile din jur. Primele mele contacte cu electrotehnica au avut loc în casa părintească, unde jucăriile mele preferate erau lanterna cu baterii, lanterna cu magnet, radioul București 500 și televizorul cu lămpi E47. Ma jucam cu bobine pe care le legam la baterie și la becul de lanterna.
Știam că destinul meu era strâns legat de lumea tehnologiei. Primele experimente m-au dus în universul montajelor simple, unde fiecare buclă închisă și fiecare sclipire de lumină m-au fascinat. Pasiunea pentru electronice a crescut odată cu primele lecturi despre această știință complexă și palpitantă.
Întotdeauna am simțit că lumea electronicii mă cheamă și că am un rol de jucat în transformarea acestei pasiuni într-o contribuție semnificativă pentru comunitatea mea. Povestea începe în anii inocenți ai copilăriei, iar fiecare conexiune făcută în acele zile a pus bazele unei aventuri care avea să dureze o viață întreagă.
Prima Aventură în Televiziunea Satelitară.
Cu fiecare an care trecea, pasiunea mea pentru electronice creștea, iar provocările urmau să devină tot mai complexe. Prima mea mare aventură a fost în lumea televiziunii terestre, atunci am confecționat și testat zeci de antene apoi receptia tv satelit și a cablurilor.
În acei ani, Simeria părea departe de a fi un oraș conectat la televiziunea satelitară. Cu determinarea de a aduce schimbarea în comunitatea mea, împreuna cu domnul Viki, am luat decizia de a transforma Simeria într-un oraș conectat la TV satelit. A fost o provocare imensă, dar împreună cu echipa mea de la Telesim, am hotărât să facem istorie prin introducerea televiziunii prin cablu în zonă.
Începuturile au fost pline de obstacole, dar fiecare problemă a fost o oportunitate de a învăța și de a inova. Montarea primelor antene parabolice în Simeria în anul 1988 a fost momentul de început. Privind cerul înstelat, simerienii anticipau o nouă eră a divertismentului, când am pus bazele pentru o revoluție in televiziunea locală. Televiziunea prin cablu devenea realitate, iar fiecare casă conectată la această rețea era un pas spre modernitate.
Nostalgia Electronicii și Contribuția la Comunitate.
Cu caietul stației de radioamator YO2 1767 HD în mână și dosarul proiectului "Telesim", am călătorit în trecut, rememorând cu plăcere vremurile trecute. Anii 80 și 90 au fost plini de entuziasm, iar electronica și tehnologia au devenit motoarele vieții mele.
Fiecare montaj electronic, fiecare antenă instalată și fiecare proiect în domeniul televiziunii satelit au fost călătorii pline de satisfacții. Am fost printre primii care au adus televiziunea satelit în casele simerienilor, iar echipa mea a fost pionieră în schimbarea modului în care oamenii se bucurau de divertisment.
Amintiri despre radioclubul din Deva și zilele în care descifram codul Morse sunt parte a acestui capitol. Prieteniile din vremurile de aur ale radioamatorismului și bucuria de a conecta oamenii prin unde scurte completează această perioadă plină de descoperiri.
Nostalgia pentru acele zile se amestecă cu amintirile clare, iar fiecare cuvânt prinde contur pe pagini. Pasiunea pentru televiziune și radio rămâne constantă, iar contribuția la comunitate devine o amintire de care sunt mândru.
Drumul în Televiziunea Cablată și Inovații Electronice.
Odată cu progresul în televiziunea satelitară, drumul meu în televiziunea cablată a fost inevitabil. Împreună cu echipa Telesim, am devenit parte din era cabliștilor și am adus revoluții tehnologice în Simeria.
Instalarea primelor antene parabolice în 1988 a fost doar începutul. Odata cu succesul acestui proiect, am fondat "Telesim" în 1990, marcând începutul unei noi etape. Această inițiativă a avut un impact semnificativ în oraș, aducând televiziunea prin cablu în casele simerienilor.
Revolutia tehnologica a venit cu provocări, iar marea vânătoare de semnal a cuprins orașul. Lupta pentru un semnal clar și puternic a dus la inovații, cu cabliștii devenind adevărați detectivi ai undelor. Extinderea rețelei și performanța pe 4 canale TV au fost realizări notabile în acele vremuri.
Viața de electronist nu a fost doar despre instalări și extinderi, ci și despre repararea aparaturii electronice. Echipa noastră, alături de mine și colegii Burlacu Victor (Viki) și Deaciuc Viorel, depanatori RTV, a fost mereu pregătită să facă față repararii radio tv, deranjamentelor și întreținerii rețelei de cablu.
Extinderea în Producție și Colaborări Regionale.
Anii '90 au adus noi provocări și oportunități în calea mea. Am început să explorez domeniul producției electronice pentru automobile, deschizând un atelier specializat în această direcție.
Echipa a crescut odată cu înființarea atelierului, iar impactul asupra comunității a fost notabil. Atelierul nu a fost doar un loc de muncă, ci și un centru de instruire și dezvoltare, contribuind la creșterea competențelor tehnice în rândul simerienilor.
Colaborările regionale au devenit o parte importantă a evoluției firmei. De la parteneriate cu IPEE ELECTROARGES SA și Electromures Târgu Mureș la alianțe strategice cu Tehnoton Iasi, am contribuit la aducerea de inovații în domeniul electrocasnicelor în județul Hunedoara.
Tranziția către statutul de unitate service și distribuitor al produselor electrotehnice și electrocasnice în județul Hunedoara a marcat un alt moment important. Această schimbare a adus un impact major în evoluția firmei și a comunității locale.
Continuarea Drumului în Electronică.
Cu aproape 40 de ani de muncă în spate, pasiunea mea pentru electronică rămâne neschimbată. Fondarea firmei "Electrounivers" și inaugurarea primului depozit en gros de electrotehnice în Simeria Piata Unirii bloc 6 au marcat începutul epocii democratice în domeniul radiocomunicațiilor.
Devenind parte din pionierii acestei noi ere, am extins serviciile firmei și în domeniul video, transformând sala de la intrarea în Cinematograful Simeria într-o videotecă. Împreună cu televiziunea prin cablu "Telesim", am adus o revoluție în divertismentul simerienilor.
Întoarcerea la Originile Radioamatorismului și Evoluții în Fotografie.
Amintiri din vremurile de aur ale radioamatorismului m-au readus la radioclubul din Deva și la zilele în care descifram codul Morse. Prieteniile pe unde scurte și poveștile transmise prin alfabetul Morse au fost parte integrantă a unei lumi fascinante.
Pasiunea pentru fotografie a devenit o altă formă de exprimare artistică. Prin ghidarea turiștilor în excursii, înainte de 1990, și cu colecția personală de fotografii vechi, am contribuit la documentarea și promovarea frumuseților orașului meu.
Aceste evoluții în fotografie au dus la implicarea în proiecte cu caracter local și regional, aducând contribuții semnificative la promovarea orașului Simeria și a zonelor înconjurătoare.
Aceste capitole reflectă o viață dedicată electronicii și tehnologiei, evidențiind momentele semnificative, realizările și evoluțiile care au transformat-o într-o poveste captivantă și plină de pasiune.
Revoluția În Lumea Cabliștilor - Era Cablistilor
În perioada de efervescență a anilor '90, eu, Mircea Rot, și echipa "Telesim" am fost în centrul unei revoluții tehnologice – era cabliștilor. Acest capitol detaliază povestea fascinantă a introducerii televiziunii prin cablu în orașul Simeria și modul în care această inovație a schimbat radical modul în care simerienii se bucurau de programele TV.
De la instalarea primelor antene parabolice în 1988, până la dezvoltarea rapidă a rețelei de cablu și lupta pentru un semnal clar, fiecare pas a fost o încercare și o reușită notabilă.
Extinderea Rețelei și Performanța pe 4 Canale TV.
Cu eforturi susținute și pasiunea echipei "Telesim", rețeaua de cablu s-a extins în jumătate din oraș. De la transmiterea unui singur canal TV, am evoluat la patru canale, marcând o performanță remarcabilă în acele vremuri. Montatoarele, distribuitoarele și decodoarele, realizate manual, au adus diversitatea televiziunii în casele simerienilor.
Această perioadă a fost marcată și de provocări, cu deranjamente în telecomunicații ce necesitau intervenții rapide și profesioniste. Alături de colegii mei, am oferit servicii de reparații pentru sute de aparate radio, casetofoane și televizoare, menținând calitatea și funcționalitatea rețelei.
Marea Vânătoare de Semnal.
Revolutia tehnologica a adus cu ea provocari, iar marea vânătoare de semnal a cuprins orașul. Cabliștii au devenit adevărați detectivi ai undelor, luptând pentru un semnal clar și puternic. Cu lițe aruncate pe cablu și dipoluri imense de pe balcoane, navigam cu pricepere în această junglă a semnalelor TV.
Unitate Service și Distribuție în Hunedoara.
Tranziția către statutul de unitate service și distribuitor al produselor electrotehnice și electrocasnice în județul Hunedoara a avut un impact major asupra schimbărilor firmei și asupra comunității locale. Colaborările cu IPEE ELECTROARGES SA, Electromures Târgu Mureș și Tehnoton Iasi au consolidat poziția firmei Electrounivers pe piața regională.
Continuarea evoluției firmei și contribuția la dezvoltarea comunității rămân subiecte esențiale în această poveste în continuă desfășurare.
Drumul în Electronica - O Viață Dedicată.
Chiar și după aproape 40 de ani de muncă, nu regret nicio clipă dedicată electronicii. Drumul meu în această lume continuă, iar pasiunea mea pentru tehnologie și contribuția la comunitate rămân constante. Am fost un pionier și un factor de schimbare în Simeria.
Despre Schimbare și Evoluție.
În concluzie, cuvintele mele sunt o mărturie a schimbărilor, evoluției și contribuției la comunitate, atunci când copii de ieri îmi spuneau "nenea cu televizorul" și se bucurau din plin de canalul cu desene animate. Nostalgia este un fir subțire ce leagă trecutul de prezent, iar paginile acestea sunt o călătorie prin amintiri, cu speranța că tinerii vor înțelege valoarea muncii și pasiunii din vremurile mele.
Epilog: Povestea Continuă
Epilogul oferă o privire în viitor, continuând povestea mea și a soției mele Angela Rot, care a făcut parte din echipa nu s-a încheiat. Vom continua să îi inspirăm pe cei din jur și să marcăm drumul către un viitor conectat și plin de posibilități prin reconfigurare majoră și adaptări continue la vremurile de azi.
Prin această poveste a mea, adevărata, tinerii sunt învățați să își găsească pasiunea și să muncească din greu pentru ceea ce îi inspiră cu adevărat. Lecțiile din trecut arată că atunci când pasiunea devine motorul muncii, fiecare obstacol devine o oportunitate de a crește și a învăța. Povestea continuă și va fi completata cu amintiri, în final va fi cartea vieții mele și călătoria prin timp.
Povestea orașului meu Simeria continuă. Mircea Cristian Rot — călător prin timp, viață, amintiri și fapte.
Capitolul 12. Anii Reconstrucției – Renașterea Simeriei prin Oameni și Fapte
Povestea spusă de bunicii mei și continuată de mine, Rot Mircea Cristian După tăcerea grea a războiului, Simeria s-a ridicat încet, dar cu o forță venită din inimile oamenilor. Bunicii mei, îmi povesteau serile, la lumina lămpii, cum orașul, cândva zguduit de bombardamente, începea din nou să respire. Îmi descriau străzile pline de praf, dar și oamenii care, cu mâinile bătătorite și speranța vie, clădeau din ruină o nouă viață.
Orașul care renaște din cenușăAnii ’50 au fost anii reconstrucției adevărate. În jurul Gării Simeria, ca un magnet, s-au adunat din nou muncitori, feroviari, ingineri. Depoul CFR a redevenit inima economică a orașului — locul unde se reparau locomotive, dar și speranțele unei generații care credea în viitor.
Pe măsură ce liniile de cale ferată se întindeau din nou peste țară, Simeria devenea un nod feroviar strategic, un oraș mic, dar esențial pentru România care se ridica din suferință.
Mâini care au ridicat orașulBunicii îmi povesteau cum, după război, familiile se ajutau între ele. Cărămizile se făceau manual, iar femeile veneau cu gălețile de apă la șantier. Nu exista bogăție, dar exista demnitate și solidaritate.
S-au construit noile blocuri de lângă gară, pavilioanele muncitorești și școala veche de pe Strada Avram Iancu. Într-o lume încă plină de lipsuri, oamenii găseau puterea să zâmbească și să creadă.
În acea perioadă, Căminul Cultural era centrul vieții sociale. Acolo se adunau toți — muncitori, elevi, tineri și bătrâni. Se organizau serbări, piese de teatru și baluri populare. Muzica răsuna în difuzoare, iar vocea prezentatorului local anunța:
„Astăzi, la Căminul Cultural Simeria, formația locală cântă pentru dumneavoastră!”
Era o vreme a comunității adevărate, în care oamenii trăiau mai mult împreună decât separat.
Copilăria mea între șine și poveștiPe măsură ce anii au trecut, am apărut și eu în poveste — un copil curios care asculta cu ochii mari poveștile bunicilor și privea cu uimire trenurile care treceau zilnic prin gară.
Pentru mine, Simeria nu era doar un oraș, era o lume vie: zgomotul roților de fier, mirosul de ulei de locomotivă, ecoul sirenei de la depou la ora 7 dimineața — toate erau parte din copilăria mea.
Îmi amintesc de părculețul, unde copiii se jucau până seara târziu, și de filmul de duminică seara proiectat pe un ecran alb în curtea cinematografului.
Erau vremuri simple, dar pline de emoție, când fericirea nu se măsura în bani, ci în oameni, prietenii și clipe trăite împreună.
Oameni care au făcut diferențaMulți dintre cei care au pus umărul la renașterea orașului au rămas anonimi, dar eu îi pomenesc cu respect:
muncitorii de la CFR, profesorii care au format generații, meșteșugarii și tâmplarii care au construit case, inginerii tineri care au adus tehnologie și speranță.
Fiecare dintre ei a fost o piesă dintr-un mozaic numit Simeria – orașul renașterii.
Simeria – din nou acasăÎn acea epocă, Simeria era un loc unde toți se cunoșteau, unde bunul-simț și respectul erau lege, iar munca era motiv de mândrie.
Povestea continuăEu, Rot Mircea, sunt doar continuatorul acelor povești. Prin mine, se duc mai departe amintirile bunicilor mei și ale tuturor simerienilor care au trăit acele vremuri.
Când privesc azi Simeria, văd în fiecare clădire o poveste, în fiecare om un ecou al trecutului. Orașul meu s-a schimbat, dar rădăcinile rămân aceleași – oameni simpli, cu inimă mare, care au știut să clădească din nimic o comunitate.
„Cei care nu-și uită trecutul au mereu un viitor.” Epilog – Călătoria prin timp Astăzi, când privesc înapoi și încerc să aștern pe hârtie povestea Simeriei, simt cum timpul se topește între degete, ca o fotografie veche care prinde din nou viață. Văd chipurile bunicilor mei – oameni simpli, dar demni, care au trăit vremuri grele, au iubit cu discreție și au clădit, zi după zi, temelia unui oraș.
Îmi amintesc serile când bunica mea, Maria Mariș, îmi povestea despre sirenele războiului, despre drumurile spre Uroi și despre întoarcerea acasă, în Simeria plină de praf și speranță. În ochii ei vedeam toată durerea unei generații care a știut ce înseamnă pierderea, dar și puterea de a o lua de la capăt.
Apoi, odată cu venirea mea pe lume, în 1963, parcă povestea orașului s-a continuat firesc. Am crescut printre oameni harnici și buni, printre grădini și ateliere, printre mirosul de fier încins din depou și parfumul ierbii proaspăt cosite din curțile simerienilor. Am văzut cum se ridică școlile, blocurile, fabricile, cum orașul renaște din propria cenușă și cum fiecare om contribuie, cu o cărămidă sau o idee, la viitorul nostru comun.
Simeria era vie – respira prin zgomotul trenurilor, prin râsetele copiilor, prin serbările de 1 Mai și prin horele din centrul orașului. Fiecare stradă avea o poveste, fiecare casă un chip drag.
Și totuși... când scriu aceste rânduri, o lacrimă îmi apare instant.
Poate pentru că timpul nu iartă. Poate pentru că o parte din mine a rămas acolo, în acele zile de lumină și speranță, printre oamenii frumoși ai Simeriei. Poate pentru că știu că viața e o călătorie prin timp, iar noi suntem doar trecători care lăsăm urme în inimile celorlalți.
Aceasta nu e doar povestea unui oraș.
E povestea unei vieți, a unei familii, a unei comunități care a știut să trăiască, să iubească și să nu se dea bătută.
Povestea orașului meu Simeria continuă.
Rot Mircea Cristian
Capitolul 13. Anii ’70–’80: Epoca modernizării, copilăria mea și transformările Simeriei. Povestit de Rot Mircea Cristian
Când bunicii mei îmi spuneau poveștile lor, eu îi ascultam cu gura căscată. Vorbeau despre vremuri când lumina ajungea mai greu în case, despre fanfară și serile la căminul cultural, despre trenuri, muncă și tăcere după furtună. Le-am ascultat poveștile până când, într-o zi, am început — timid — să trăiesc eu însumi alte întâmplări, pe care astăzi vi le încredințez: amintirile mele din anii ’70–’80, când Simeria începea să se transforme cu pași de copil spre lumea modernă.
1. Rădăcinile au rămas: ce mi-au spus bunicii.
Bunicii îmi povesteau despre gară, despre oameni care se întorceau de la muncă cu mâinile negre de ulei și despre puterea comunității de a se uni după ce totul părea pierdut. Îmi descriau parcul dendrologic, ce în copilăria lor părea o oază tăcută, și dealul Uroiului de unde se vedea valea Mureșului. Aceste locuri — Arboretumul și Măgura Uroiului — sunt repere vii ale zonei: Arboretumul Simeria este recunoscut ca parc dendrologic cu colecții botanice valoroase, iar Măgura Uroiului este un sit cu valoare geologică și arheologică, loc de legendă și priveliște.
2. Eu, copil printre șine și povești.
M-am născut în 1963 și primele mele amintiri sunt legate de gara orașului — de suieratul locomotivelor, de aburul care se ridica la zori și de mirosul de motorină amestecat cu pâine caldă din bucătăriile vecinilor. Gara veche, construită și refăcută la sfârșitul secolului XIX / începutul XX (clădirea importantă din 1900–1901), rămăsese un simbol: în anii noștri de copilărie era locul din care plecau și la care se întorceau povești. Această gară a fost recent subiectul unor proiecte de restaurare, semn că memoria ei e păstrată.
3. Școli, cămin cultural, cinematograf — viața culturală se trezește
Anii ’70 aduceau investiții în educație: clase reamenajate, manuale mai bune, biblioteci care primeau noi volume. Căminul Cultural și cinematograful erau centrul vieții: în serile de spectacol lumea se îmbrăca, venea la proiecții sau la concerte, iar tinerii își făceau planuri pentru viitor. Simeria a avut, de-a lungul timpului, o tradiție cinematografică în județ, iar viața culturală locală a primit din nou valențe prin seri, festivaluri și întâlniri.
4. Televiziunea — începutul drumului meu în tehnologie
În această perioadă, televiziunea era încă un lux în multe case. Antena trebuia orientată cu migală, recepția depindea de vreme, iar un televizor era prilej de adunare în casă. Eu am început să desfac și să reasamblez aparate — lanterna cu baterii, radioul cu lămpi, bobine improvizate — iar acele prime jocuri au aprins dorința mea de a înțelege curentul și undele. Mai târziu, pasiunea mi-a devenit profesie: am montat antene, am tras cabluri și împreună cu prieteni, am adus în casele simerianilor semnalul care deschidea lumea.
5. Cartiere muncitorești, blocuri și modernizare Urbană.
Anii ’70–’80 au fost ani ai construcțiilor: cartiere muncitorești, blocuri cu apartamente mici, străzi asfaltate treptat, magazine cu electrocasnice care apăreau ca semne ale prosperității. Depoul CFR, atelierele de reparații, mici fabrici locale și meșteșugarii au făcut din Simeria un oraș al muncii. Oamenii care se mutau din satele din jur își aduceau priceperea, dar și obiceiurile — iar orașul devenea mai plin de viață.
6. Sport, recreere și copilăria noastră la stadion.
Terenurile de sport, amintirile de la stadionul CFR, meciurile de duminică, seratele și balurile — toate acestea făceau din Simeria un top al întâlnirii. Stadionul, construit cu mult efort comunitar și finalizat în anii interbelici/post-interbelici, a rămas locul în care generații urma să joace fotbal și să-și împărtășească ambițiile. (Despre denumirea și festivitățile legate de stadion există relatări și mărturii locale; amintirile clubului CFR Simeria și ale meciurilor sale rămân parte din spiritul local).
7. Electronica mea: de la radioamatorism la Telesim și Electrounivers.
Anii ’80 au fost ani de formare practică: radioclubul, caietul de radioamator YO2-1767 HD, primele montaje, primele depanări de televizoare şi casetofoane. Aceasta a fost școala mea tehnică: ore petrecute la mese pline de piese, cabluri împletite, bobine, condensatoare.
La finalul deceniului am făcut pasul care avea să schimbe multe — instalarea primelor antene parabolice (1988) și, ulterior, în 1990, înființarea firmei Telesim. Am lucrat alături de colegi ca Viki, Deaciuc Viorel și Nelu Salistean, reparând sute de aparate, consolidând rețele, montând distribuții manuale care dădeau semnal pe mai multe canale. Am fost „nenea cu televizorul” pentru mulți copii care își așteptau desenele animate — și pentru adulții care vedeau pentru prima oară alte lumi.
8. Fotografia — memoria personală și comunitară.
Fotografia a devenit pentru mine modul de a păstra timp. Am învățat să folosesc aparate, să developez filme alb-negru (când se putea), să strâng amintiri într-un caiet de poze care astăzi povestește mai mult decât orice alt document. Prin fotografii am imortalizat chipuri de oameni, colțuri de oraș, mici ferestre spre trecut.
9. Ce am învățat — meserie, demnitate, comunitate.
Anii ’70–’80 m-au format: munca de electronist, priceperea tehnică, respectul pentru client, curajul de a încerca ceva nou într-un oraș mic. Am învățat că schimbarea vine din fapte și din perseverență — lecții pe care le-am dus mai departe când am fondat Electrounivers, când am creat depozitul și unitatea service din Piața Unirii și când m-am implicat civic: o viață dedicată practicii și comunității, nu vorbelor goale.
Note istorice și puncte verificate.
Arboretumul Simeria — parc dendrologic important, cu colecții valoroase, recunoscut ca zonă de valoare botanică și peisagistică.
Măgura Uroiului — sit geologic/arheologic situat lângă Simeria, cunoscut pentru formațiunile sale vulcanice și vestigii istorice.
Gara Simeria — clădire veche de patrimoniu, refăcută / înălțată în jurul anilor 1900–1901, aflată recent în proiecte de restaurare/modernizare.
Viața cinematografică și culturală locală — Simeria a avut o tradiție a cinematografiei și activități culturale relevante în județ.
Stadionul și tradiția fotbalistică — existența unei tradiții și a unor nume/tribune legate de CFR Simeria este atestată în relatările locale și în arhivele comunității.
Încheiere — lacrima care spune totul.
Când scriu despre acei ani, lacrima apare — pentru că nu sunt doar fapte, ci oameni, munca lor, glasuri care nu se mai aud, bunici care mi-au spus povești la lămpi. Aceste imagini rămân vii în mine: gara plină, copiii care alergau, primele filme văzute, butoanele aparatului pe care îl reparam la 12 ani. Simeria m-a format — mă încarcă cu grijă și obligație față de cei care vor veni după noi.
Povestea continuă.
Rot Mircea Cristian
Capitolul 14. Amintiri din copilărie. Libertatea de altădată.
Am avut o copilărie frumoasă, curată, adevărată. Liberă și sigură, pot spune cu mâna pe inimă că era o lume mult mai bună pentru un copil decât cea de azi. Nu existau telefoane, internet, supraveghere electronică sau frici moderne. Exista însă o altfel de siguranță, cea dată de oameni, de vecini, de părinți care aveau încredere în copii și în orașul lor. Îmi amintesc cu claritate prima zi la grădiniță. Eram relaxați, curioși, plini de energie, aveam educatoare pe doamna Dana. Bunicul m-a dus dimineața, la ora 8, și s-a întors doar la 12. În sălile pline de cuburi și jucării, ne-am jucat imediat. Toți eram în uniforma, cuminți, nimeni nu a plâns, ne plăcea pur și simplu să fim acolo, să explorăm, să descoperim, să ne facem prieteni.
Astăzi, când privesc de la biroul meu, exact lângă grădinița unde am fost când eram mic, văd altceva. Părinții stau la geamuri sau pe la ușă, privesc cu teamă și zbierate disperate se aud din săli, copii care plâng sau se agață de hainele adulților, să nu fie lăsați acolo. Uneori părinții trebuie să intre să-i ia acasă, pentru că nu se pot acomoda.
Nu pot să nu mă întreb: ce s-a schimbat? Noi nu am plâns niciodată, eram liberi să ne jucăm, să descoperim lumea în ritmul nostru. Acum, frica și anxietatea par să domine primele ore de școală preșcolară, iar legătura cu copilul devine adesea un motiv de stres, nu de bucurie.
Este o lecție despre cum societatea și stilul de viață se schimbă: odată, copilăria era liberă, sigură și plină de explorări, iar astăzi părinții și educatorii trebuie să lupte cu fricile și tensiunile unei lumi grăbite și hiperprotejate.
Privind aceste contraste, realizez că amintirile noastre, atât de simple și fericite, sunt prețioase. Ele ne învață că libertatea, joaca și curiozitatea nu trebuie uitate, indiferent de vremuri.
Aveam șase ani când am pășit pentru prima dată în sala de clasă, toți purtam uniformă. Era început de toamnă, iar în aer plutea mirosul frunzelor galbene amestecat cu emoția noului început. Pe fiecare bancă ne aștepta o floare și un abecedar, iar în suflet aveam mai multă curiozitate decât teamă.
Doamna învățătoare, Temian Doina, ne-a întâmpinat cu zâmbetul acela cald pe care nu l-am uitat niciodată. Ne-a oferit fiecăruia o foaie albă și un set de creioane colorate și ne-a spus:
Desenați, dragii mei, ce vreți să deveniți când veți fi mari.
Atunci am luat creionul și am desenat un om cu o bobină în mână. Sub desen am scris, cu litere tremurate, Mircea. Doamna s-a apropiat de banca mea, a privit foaia și a zâmbit uimită:
– Uite, copii, Mircea deja știe să scrie!
Eram singurul din clasă care știa să scrie din prima zi. Înainte de a merge la școală, bunicii m-au învățat acasă literele, cifrele și chiar să citesc câteva cuvinte. Le plăcea să stea cu mine seara și să-mi arate cum se scriu numele, cum se ține creionul, cum se face o literă frumoasă.
Anii au trecut, dar acel moment a rămas în sufletul meu. Am învățat că tot ce faci cu drag și curiozitate de copil se așază adânc, ca o temelie pentru tot ce urmează.
Cercul de botanică – lecții printre copaci și flori în Parcul Dendrologic.
Îmi amintesc cu drag de Cercul de botanică din anii de școală. Era o vreme în care învățătura nu se făcea doar între patru pereți, ci în mijlocul naturii, acolo unde viața respira din fiecare frunză. Profesorii ne duceau adesea în Parcul Dendrologic din Simeria, un loc de poveste, plin de alei umbrite, copaci seculari și flori din toate colțurile lumii.
Acolo, printre tei, stejari și platani uriași, învățam cum se numesc plantele, cum se deosebesc frunzele, cum respiră natura. Ne plimbam cu carnețele în mână, notam, desenam, și eram fascinați să aflăm că unele plante vin din Asia, altele din America, iar unele cresc doar în locuri foarte rare.
Tehnicianul ne arăta cum se plantează un puiet, cum se altoiește un trandafir sau cum se recunoaște o specie după scoarța copacului. Era o adevărată aventură, o școală a vieții și a naturii.
Îmi amintesc cum, la finalul fiecărei excursii în parc, ne așezam pe iarbă și vorbeam despre ce am văzut. Unii desenau florile preferate, alții își imaginau cum ar fi să lucreze acolo, printre copaci. Eu cred că atunci, fără să-mi dau seama, s-a născut pasiunea mea pentru grădinărit și natură.
Astăzi, când trec prin Parcul Dendrologic, mă opresc mereu câteva clipe. Închid ochii și parcă aud glasurile colegilor, râsetele noastre, foșnetul frunzelor. Parcul a rămas la fel de frumos, doar noi am crescut. Dar amintirile de acolo nu se pierd niciodată – sunt rădăcinile unei copilării curate.
În școală am învățat nu doar din manuale, ci și din viață. Țin minte că aveam ore dedicate regulilor de circulație, ne coordona domnul profesor de sport, Sinescu Mircea iar în curtea școlii era desenat un mic traseu cu treceri de pietoni, semafoare și indicatoare. Acolo învățam cum se traversează corect, ce înseamnă fiecare semn și de ce e important să respectăm regulile.
Am făcut parte din brigada rutieră a școlii, un grup de elevi disciplinați care aveau grijă ca ceilalți să respecte regulile în curtea școlii și în jurul ei. Purteam o insigna și o banderolă pe braț, aveam o paleta de circulație, eram mândri că aveam o responsabilitate și că ni se acorda încredere.
Pentru noi, nu era doar un joc, ci o lecție de ordine, respect și responsabilitate, valori care, din păcate, se pierd astăzi. Ne simțeam importanți, pentru că știam că facem parte dintr-o echipă și contribuim la siguranța celorlalți.
Astăzi, când privesc traficul haotic și lipsa de disciplină de pe străzile orașului, îmi amintesc de acele vremuri cu nostalgie și cu un oftat: eram copii, dar aveam mai multă educație civică decât mulți adulți de azi.
Vara, după ce se termina școala, nu stăteam degeaba. Mergeam pe câmpuri, prin poieni sau pe dealuri și adunam plante medicinale – sunătoare, cimbrișor, tei, mentă, mușețel, pe care apoi le uscam cu grijă și le predam la școală, pentru colectare. Se organizau puncte de strângere și toți elevii contribuiau cu ce găseau. Era un fel de competiție frumoasă între clase, dar și o lecție de viață: învățam că natura oferă, dar trebuie să știi să o respecți.
Tot atunci adunam sticle și borcane de prin gospodării sau din parc, le spălam și le duceam la centrul de colectare. Primeam bani adevărați, suficienți cât să mergem la cinematograf, să cumpărăm o înghețată sau un suc Cico.
Așa ne-am învățat valoarea banului câștigat prin muncă, nu prin cerere sau noroc. Nu aveam telefoane, tablete sau jocuri electronice, dar aveam inițiativă, bucurie și libertatea de a descoperi lumea pas cu pas.
Astăzi, când privesc în jur și văd copii care nu mai știu cum arată o floare de tei sau o cutie de colectare, mă cuprinde o nostalgie blândă... Eram mai săraci, dar mai bogați în experiențe și în respect față de ceea ce aveam.
Lecția muncii, școala de altădată.
În anii de școală, mai ales în clasele mari și la liceu, mergeam în fiecare toamnă câte două săptămâni la strâns de recolte. Se făceau echipe întregi, elevi, profesori. Plecam dimineața devreme cu autobuzele, cu găleți, coșuri și multă voie bună.
Culegeam vinete, roșii, morcovi, cartofi, le sortam, le încărcam în remorci. Munceam cu drag și fără să ne plângem. Nimeni nu se gândea că e greu. Așa eram crescuți, să știm că munca nu ne scade valoarea, ci ne formează.
După o zi întreagă de muncă, ne întorceam obosiți, dar veseli. Fiecare aducea acasă plase pline cu legume, iar părinții ne întâmpinau cu mândrie. Era o altă lume: mai simplă, mai curată, mai aproape de oameni.
Acum, dacă spui de muncă, unii se uită mirați. Copiii nu mai merg să vadă cum crește un morcov sau o roșie. Nici vorbă să pună mâna să ajute. Poate de aceea s-a pierdut ceva din respectul față de efort, față de rodul pământului și față de munca omului.
Iernile erau un basm. Ninsorile veneau devreme și țineau până târziu, iar Simeria se acoperea cu o pătură albă, groasă, scânteietoare. Țin minte cum ne strângeam gașca de copii, cu sănii din lemn și patine improvizate, și ne dădeam pe pârtiile din jurul orașului. Câteodată ne întorceam acasă înghețați, cu țurțuri la nas și mănuși ude, dar râdeam cu gura până la urechi. Nimeni nu se plângea de frig, ne încălzea bucuria de a fi împreună.
Pe străzi se auzea scrâșnetul zăpezii sub pași, iar mirosul de lemn ars ieșea din coșurile caselor. Iarna era anotimpul copilăriei adevărate: troiene, bătăi cu bulgări, sanie, patine și râsete care umpleau orașul. Nu pot sa uit bucuriile sărbătorilor de iarna, colinda, plugușorul, sorcova.
Verile – anotimpul aventurilor
Veneau apoi verile, lungi, călduroase, pline de aventuri. Ne trezeam la cinci dimineața, luam undițele și mergeam la pescuit, la Strei, la Mureș, la bălțile din împrejurimi. Nu aveam ceasuri, dar știam cât e ora după cum se ridica soarele peste pădure. Stăteam acolo până seara, arși de soare și plini de țânțari, dar fericiți.
Îmi amintesc cum mergeam cu prietenii la pescuit la balta de la Șăulești. Aveam întotdeauna două cârlige pe undiță și uneori, prindeam câte doi pești odată. Umpleam un doboș mare cu pești, iar acasă bunica îi prăjea în făină de mălai, crocanți, aurii și atât de gustoși încât simțeam cum mi se topește copilăria în fiecare mușcătură.
Era însă și partea amuzantă a competiției dintre noi. Într-o zi, eram la baltă cu un prieten – eu prindeam unul după altul, iar el… nimic. Arunca cu aceeași momeală, pluta lângă pluta, dar peștii parcă îl ocoleau. După câteva ore de încercări nereușite, s-a enervat și a aruncat undița în baltă, plecând furios acasă. De atunci, nu a mai vrut să vină la pescuit cu mine.
Aceste amintiri, simple și inocente, mi-au arătat bucuria libertății copilăriei, competiția prietenească și magia momentelor petrecute în natură. Era o lume fără telefoane, fără internet, doar noi, apa, peștii și râsetele noastre răsunând printre câmpuri și copaci.
Făceam curse cu bicicletele până la izvorul de la Chimindia, până la Deva sau prin pădurile de lângă parcul dendrologic. Ne urcam în copaci, culegeam mere sălbatice, ne făceam prieteni peste tot. Libertatea aceea nu o mai găsești nicăieri.
Ne scaldam la Mureș la Strei, mergeam ore întregi cu autobuzul la Geoagiu Bai sau la ștrandul din Deva.
Parcul dendrologic – lumea noastră secretă.
Parcul dendrologic era pentru noi o lume întreagă. Îl știam pe de rost: fiecare cărare, fiecare poiană, fiecare copac bătrân. Intram pe furiș, colindam ore întregi, descopeream culcușuri de arici, broscuțe, păsări și stejari uriași. Seara apăreau licuricii. Când bătea vântul printre frunzele stejarilor și se auzea susurul Mureșului, aveai senzația că tot universul îți vorbește.
Acolo am învățat să iubesc natura, liniștea și frumosul.
Măgura Uroiului – aventura vieții
Și cum să uit Măgura Uroiului! Un loc magic, misterios, care domina orizontul orașului. Urcam acolo cu prietenii, desculți, fără apă, doar cu o bucată de pâine în rucsac. De sus, Simeria se vedea mică, iar noi ne simțeam stăpânii lumii.
Dar într-o zi, liniștea s-a transformat în spaimă. Am auzit suierături ciudate pe lângă urechi. Erau gloanțe! Jos, la baza dealului, soldații făceau trageri, iar noi nu știam. Strigau să coborâm. Am scăpat atunci ca prin minune, ca bunica mea care, cu ani în urmă, trecuse prin ploaia de gloanțe de la avion. Viața are un fel ciudat de a repeta poveștile.
Străzile copilăriei – jocurile și prieteniile
După școală, colindam străzile orașului. Ne jucam „fotbal în parculet”, „v-ați ascunselea” printre blocuri și curți. Toată ziua alergam, cădeam, râdeam, ne certam și ne împăcam.
Seara, când se aprindeau becurile, ne chemau mamele din uși: „Mirceaaa, acasă!”. Și fugeam toți, unul câte unul, spre casele noastre, obosiți și fericiți.
Ne mai strigau la ora 19,20 când începeau desenele animate,, o mie și una de seri", aveam 10 minute desene animate, atât.
Copilăria fără tehnologie.
Nu aveam telefoane, calculatoare, tablete sau rețele sociale. Mergeam la școală inclusiv sâmbăta. Aveam în schimb libertatea de a descoperi singuri lumea, de a greși, de a ne ridica și de a învăța. Vorbeam între noi, ne priveam în ochi, ne ajutam la nevoie. Era o lume mai simplă, dar infinit mai bogată în sens. Aveam praștie și arcuri cu săgeți, săbii și sulițe de lemn, scuturi confecționate și ne luptam ca în dacii și romanii. Aveam antrenament, aveam cucuie, julituri cât cuprinde, dar nu conta pentru noi.
Poate de aceea, când scriu aceste rânduri, o lacrimă îmi apare instant. E lacrima aceea curată, de om care a avut o copilărie adevărată, într-un oraș mic, dar plin de viață și oameni buni.
După școala generală am urmat Liceul Industrial din Deva, la secția de electronică, un domeniu nou și fascinant pentru acele vremuri. Era perioada când tehnica începea să prindă contur, iar pentru mine, pasionat de tot ce însemna curent, circuite și aparate, a fost alegerea firească.
Dar nimic nu era ușor. Făceam naveta zilnic din Simeria la Deva, pe ploaie, zăpadă sau ger. Diminețile începeau devreme, la ora 5 eram deja în picioare, cu ghiozdanul pregătit și sandwich-ul făcut de bunica. Plecam spre gară, iar de acolo luam trenul sau autobuzul. De multe ori ajungeam la liceu după un drum de aproape o oră, iar dacă aveam ore de la ora 7 dimineața, trebuia să plecăm și mai devreme.
După ce coboram în Deva, mai aveam câțiva kilometri de mers pe jos până la liceu. Nu era ușor, dar nici nu ne plângeam. Era ceva firesc, parte din viața noastră. Țin minte că aveam ore și sâmbăta, iar disciplina era strictă, absențele se numărau cu atenție, uniformele trebuiau purtate corect, iar profesorii erau respectați.
Toată oboseala dispărea când ajungeam în laborator sau în atelierul de practică, unde aveam maistru pe domnul Balatescu Dezideriu, un om deosebit.
Tot în acea perioadă am urmat cursurile de electronică și radioamatorism la Radioclubul din Deva, condus de domnul Pantelimon, un om dedicat și pasionat. Acolo am învățat depanare radio-TV, codul Morse și am avut acces la montaj și piese electronice. Era o adevărată școală practică pentru tinerii pasionați de tehnică.
Radioclubul Deva a fost pentru mine locul unde pasiunea a prins formă. Îmi amintesc și acum emoția primelor semnale captate, mirosul de fludor încins și bucuria de a repara un aparat care din nou prindea viață.
Pe lângă orele de liceu, fiecare zi însemna provocare și curiozitate. La Radioclubul din Deva, condus de domnul Pantelimon, am descoperit lumea fascinantă a radioamatorismului. Îmi amintesc cum primeam primele piese electronice: rezistențe, condensatori, bobine și circuite imprimate. Pentru un adolescent, era magie: să vezi cum un fir conectat corect poate face un aparat să prindă semnale de la zeci de kilometri distanță, era o emoție unică.
Învățam să depanăm radiouri și televizoare, să reglăm antene și să citim codul Morse. Primele mesaje trimise și primite prin radiocomunicații erau pentru mine adevărate trofee. Îmi amintesc cum mă uitam la colegii mei: unii prindeau mai repede semnalele, alții trebuiau să exerseze zile întregi. Dar bucuria unei transmisiuni reușite ne făcea să uităm de oboseală și să ne întoarcem acasă cu sufletul plin.
În acea perioadă, fiecare experiment reușit era sărbătorit: ne strângeam în laborator, împărțeam idei, glumeam și încercam să ne depășim limitele. Îmi amintesc cum, odată, am reușit să repar un radio vechi al tatălui unui coleg; fețele lor, surpriza și bucuria, m-au motivat să merg mai departe.
În paralel, liceul industrial ne pregătea pentru viața practică: orele începeau la 7 dimineața, iar naveta era o provocare. Tren, autobuz, apoi kilometri pe jos până la școală sau la laboratoarele de practică. Nu exista confortul de azi: nici mașini aducând elevii, nici telefoane să verifici dacă întârzii. Fiecare pas, fiecare drum parcurs, ne învăța disciplină și perseverență.
Și totuși, în ciuda efortului, zâmbetele și glumele colegilor transformau aceste zile în amintiri de neuitat. Ne întorceam acasă cu ghiozdane grele, pline cu manuale și proiecte, dar cu sufletul ușor, pentru că fiecare realizare mică sau mare ne dădea mândrie și încredere în noi.
În acest capitol, cred că trebuie să subliniez un lucru: pentru generația noastră, curiozitatea, pasiunea și dorința de a învăța au fost adevărate motoare. Fiecare pas în laborator, fiecare exercițiu de navetă sau fiecare zi la școală era o lecție despre muncă, răbdare și responsabilitate.
Aceasta nu e doar povestea mea, ci și a tuturor celor care au crescut în acei ani și au învățat că nimic nu se obține fără efort și pasiune. Și cred că aceste lecții rămân valabile și astăzi, chiar dacă lumea s-a schimbat.
Astăzi, când văd cum copiii sunt aduși cu mașina până la ușa școlii, mă gândesc cât de diferite sunt vremurile. Noi aveam rucsacul greu, drum lung, dar și o dorință mare de a învăța, de a ajunge cineva. Nici nu realizam atunci că toate acele drumuri, treziri matinale și zile de navetă ne formau caracterul – răbdarea, disciplina, seriozitatea.
Încheiere – copilul din mine trăiește încă.
Astăzi, când trec prin parcul dendrologic sau privesc spre Măgura Uroiului, parcă aud glasurile noastre de copii, strigându-ne pe nume prin zăpadă sau prin frunze.
Copilul din mine nu a plecat. El trăiește în fiecare amintire, în fiecare fotografie, în fiecare vis.
A fost o copilărie simplă, dar deplină — o lume care mi-a dat rădăcini puternice și curajul de a merge mai departe.
Capitolul 15. Anii Reconstrucției și Primii Mei Pași
Când închid ochii, aud parcă și astăzi vocea caldă a bunicilor mei povestind despre vremurile de după război — acei ani grei, dar plini de speranță, în care Simeria renaștea din cenușa distrugerilor. Bunicul meu, Mariș Aurel, fusese subofițer mecanic în aviație, instructor de zbor pe avioanele Savoia în timpul razboiului, un om iscusit și curajos. După război, și-a pus priceperea în slujba reconstrucției, lucrând printre oameni cu acea demnitate tăcută a celor care au văzut moartea și au ales viața. Povestea cum, împreună cu alți camarazi, participa la dezamorsarea bombelor neexplodate din zona gării și împrejurimi.
Bunica își amintea cu teamă zilele acelea — „pleca dimineața și nu știam dacă se mai întoarce. Se auzeau bubuituri, și mie îmi îngheța sângele-n vine...”.
Dar Dumnezeu i-a ocrotit. Și după atâta primejdie, au început o viață nouă, cu speranța în ochi și dorința de a reconstrui un oraș și o lume.
În anii ’60, Simeria era un mic orășel de aproximativ 10.000 de locuitori, o comunitate strânsă, în care toată lumea se cunoștea. Cei mai mulți lucrau la Atelierul CFR, la Depou, la Stația de Triaj – inima economică a locului. Trenurile șuierau zi și noapte, aducând cărbune, lemn, marmură, oameni și povești.
Pe atunci, viața avea un ritm simplu, dar plin de sens. Bunicul Mariș Aurel a fost primar în anii 60, atunci nu existau telefoane, doar câteva aparate fixe: la primărie, la poștă, la spital, la gară și la miliție. Restul comunicării se făcea prin toboșarul orașului, care străbătea străzile bătând toba și strigând:
„Auzit-ați, oameni buni, de la Primărie: mâine dimineață se distribuie lemne pentru iarnă la depozitul din capătul gării!”
Oamenii ieșeau la porți, zâmbeau, dădeau din cap și se bucurau de fiecare veste. Era o lume fără grabă, fără internet, fără telefoane – dar plină de comunicare adevărată, de vecinătate și suflet.
Ca primar, bunicul meu conducea cu inima, nu cu hârtiile. Mergea zilnic pe jos prin oraș, vorbea cu oamenii, asculta nevoile lor. Se oprea la ateliere, la școală, la biserică. Îl cunoșteau toți și îl respectau.
La primărie, erau doar câțiva funcționari – oameni simpli, dar dedicați. Nici mașină nu era; doar o trăsură cu cal. Bicicletele erau mijloace de deplasare atunci.
Orașul era în reconstrucție.
Se reparau străzile, se ridicau blocurile de pe Unirii, se extindea școala, se amenaja parcul. Simeria începea să prindă viață, iar oamenii simțeau că aparțin unui loc care renaște.
Eu aveam să mă nasc mai târziu, în 1963, într-o lume deja schimbată, dar păstrând în aer parfumul acelor ani. Bunicii îmi povesteau serile la gura sobei despre acele timpuri și despre oamenii care au clădit orașul „cu mâinile lor”. Poate de aceea, și eu am moștenit acest respect pentru comunitate și dorința de a construi.
Astăzi, când scriu aceste rânduri, o lacrimă îmi apare instant. E greu să povestești fără emoție despre locurile și oamenii care ți-au dat rădăcini.
Mă gândesc adesea cât de mult s-a schimbat lumea – atunci viața era simplă, dar plină de bucurie și siguranță. Copiii se jucau pe stradă fără teamă, oamenii se ajutau între ei, și toți se simțeau parte dintr-o familie mare numită Simeria.
Aceasta este povestea unui oraș care a renăscut din nimic, a unor oameni care au știut ce înseamnă demnitatea, curajul și speranța.Iar eu, Mircea Rot, sunt parte din această poveste. Crescut printre amintirile bunicilor și ecoul ciocanelor din depou, am învățat că un oraș trăiește atât timp cât oamenii își amintesc de el și îl iubesc.
„Simeria de altădată trăiește prin amintirile noastre.
Capitolul 16. De ce am ales să povestesc…
Sunt momente în viață când tăcerea nu mai poate ține în ea atâtea amintiri. Anii se adună ca frunzele toamnei, iar timpul, necruțător, ne fură nu doar anii, ci și oamenii dragi, chipurile lor, glasurile, locurile care odinioară vibrau de viață.
De aceea am ales să povestesc.
Scriu nu din ambiție, ci din nevoia de a nu lăsa uitarea să câștige.
Scriu pentru că fiecare stradă, fiecare curte, fiecare pom din Simeria are o poveste pe care o simt vie în mine.
Când privesc spre Măgura Uroiului, văd în minte copilul care am fost, alergând desculț prin iarbă, plin de visuri, fără frică de nimic, cu sufletul curat ca cerul de vară.
Am ales să povestesc pentru că poveștile sunt punți între generații.
Mi se pare că astăzi, în graba vieții moderne, uităm de unde am plecat.
Uităm cât de mult s-a clădit cu sudoare, cât respect exista între oameni, cât de simplă și curată era bucuria de a trăi.
Cei care au fost înaintea noastră meritau mai mult decât un gând trecător — meritau recunoștință, iar aceasta se naște doar prin mărturisire.
Scriu pentru bunicii mei, care m-au crescut, Maria și Aurel Mariș, care au trăit războiul, frica, foametea, dar și bucuria reconstrucției.
Scriu pentru părinții mei, pentru prietenii copilăriei mele, pentru toți cei care au trăit cu suflet curat în vremuri grele.
Scriu pentru generațiile de azi, care nu au trăit acele vremuri, dar pot învăța din ele respectul, omenia și dragostea de loc.
Am avut o copilărie cum rar se mai trăiește astăzi.
Liberă, sigură, plină de aventură.
Iernile erau cu zăpadă cât gardul, iar noi, copiii, plecam cu sania pe pârtii până seara târziu. Veneam acasă înghețați, cu obrajii roșii și țurțuri la nas, dar fericiți.
Vara, de la cinci dimineața eram la râu, la pescuit, la scăldat, la plimbare prin păduri.
Ne jucam fotbal în parc, ne ascundeam prin curți, mergeam cu bicicletele până la izvor la Chimindia sau la Deva.
Fără telefoane, fără internet, fără griji. Doar noi și libertatea copilăriei.
Scriu pentru că aceste amintiri nu sunt doar ale mele – ele sunt o parte din istoria orașului.
O lume întreagă care a existat și pe care o simt în mine ca un dor constant.
Și mai scriu pentru că, în tăcerea serilor, când privesc Simeria de azi,
îmi dau seama că am fost martor la o lume care s-a schimbat,
dar și că am o datorie: să spun adevărul despre frumusețea, curajul și sufletul celor care au fost înainte.
Poate că nu mai există toboșarul care bătea în tobă prin oraș să anunțe hotărârile primăriei.
Poate că nu mai există serile cu luminile calde din geamuri și oamenii care stăteau la poartă să vorbească.
Dar încă există suflete care simt. Și eu sunt unul dintre ele.
Scriu și pentru că viața trece repede.
Prea repede.
Și când scriu aceste rânduri, o lacrimă îmi alunecă fără voie.
Pentru oamenii frumoși pe care i-am cunoscut și nu mai sunt.
Pentru anii care nu se mai întorc.
Pentru orașul care m-a format și care trăiește în mine cu fiecare amintire.
Simeria e mai mult decât un loc.
E o poveste vie, o inimă care bate în fiecare dintre noi, cei care am iubit-o.
De aceea scriu.
Pentru ca mâine, când cineva va citi aceste rânduri, să știe că aici, în micul nostru oraș, au trăit oameni demni, muncitori, buni și frumoși, care au clădit nu doar case și străzi, ci speranță.
Poate că nu pot schimba lumea, dar pot aprinde o flacără mică —
una care să lumineze trecutul și să arate calea celor care vin.
„Nu scriu ca să fiu aplaudat. Scriu ca să nu se uite. Scriu ca să trăiască mai departe Simeria din sufletul meu.”
Capitolul 17. Despre oameni, tăcere și datoria de a spune.
Când trăiești o viață întreagă într-un oraș, ajungi să-i cunoști fiecare colț, fiecare om, fiecare poveste. Simeria mea nu este doar un loc pe hartă — este o parte din mine, din viața mea, din lupta mea. Aici am crescut, am muncit, am visat și am învățat ce înseamnă răbdarea, dar și dezamăgirea. Am văzut cum se schimbă vremurile, cum oamenii se schimbă odată cu ele. Am văzut cum demnitatea se topește încet în fața interesului personal, cum tăcerea devine o formă de acceptare și cum indiferența se transformă în normalitate.
Am trăit vremuri în care oamenii se rușinau să primească fără să muncească, și altele în care lenea a început să se premieze.
Am crezut în administrație, am crezut în consilieri locali, am crezut în partide — până când am văzut că, odată ajunși acolo, mulți uită de ce au fost aleși.
Am înțeles că adevărata putere nu e în funcții, ci în curajul de a spune lucrurilor pe nume, chiar și atunci când ești singur.
De multe ori m-am întrebat: merită?
Merită să te lupți cu nepăsarea, cu zidul rece al birocrației, cu privirile goale ale celor care se fac că nu văd?
Răspunsul l-am găsit în mine.
Da, merită.
Pentru că fiecare pas mic spre normalitate, fiecare problemă rezolvată, fiecare om care te ascultă și înțelege — e o victorie.
Am trăit vremuri în care un toboșar aduna oamenii în stradă să le spună vești.
Astăzi, avem internet, avem rețele sociale, dar nu mai avem urechi care să asculte și inimi care să simtă.
Și totuși, eu cred că trebuie să vorbim.
Să scriem.
Să nu lăsăm minciuna și indiferența să pună stăpânire pe tot.
Poate că nu pot schimba lumea, dar pot schimba un colț de oraș, o mentalitate, o generație.
Am învățat că oamenii au nevoie de modele reale — nu de vorbe, ci de fapte.
De aceea am rămas aici, în Simeria mea, chiar dacă aș fi putut pleca. Pentru că am simțit că am o datorie morală: să dau mai departe ce am învățat, să construiesc unde alții doar critică, să arăt că se poate și altfel.
Sunt un călător prin timp, dar și prin suflete.
Un om care nu a uitat de unde a plecat și care crede că fiecare oraș mic are o inimă mare — dacă o știi asculta.
Astăzi, când privesc înapoi, știu de ce am ales să spun poveștile mele:
Pentru că ele nu sunt doar ale mele.
Sunt ale noastre — ale tuturor celor care iubim acest oraș, care am crescut aici, care am văzut cum se ridică, cum se schimbă și cum, uneori, cade.
Și pentru că, atunci când nu mai vorbește nimeni, cineva trebuie să spună adevărul.
Povestea orașului meu continuă.
Capitolul 18. Oameni, pățanii și lecții de viață.
(Când autoritățile te ignoră, cunoașterea devine cea mai puternică armă) Din 1990 sunt întreprinzător privat. De atunci, zi de zi, am stat față în față cu oameni care vin la mine cu probleme — nu doar birocratice, ci sufletești: familii care n-au fost auzite de instituții, proprietari ignorați, oameni care au fost păcăliți pentru că nu cunoșteau legea sau pașii corecți.
Mulți nu vin doar pentru un act sau o hârtie. Vin cu frustrarea în ochi și cu speranța că cineva îi va asculta. „Domnule Rot, am depus cererea la primărie și nu mi-a răspuns nimeni”, „Mi-au luat bani, dar nu mi-au rezolvat problema”, „Am fost refuzat fără motiv” — acestea sunt cuvintele pe care le aud cel mai des. Le știu durerea pentru că le-am trăit și eu; când nu știi, e ușor să fii păcălit.
De aceea mi-am făcut un principiu din a învăța continuu. Nu pentru diplome, ci pentru a nu mai putea fi prins nepregătit.
În 1990, la deschiderea primei firme în electronica, am început sa învăț și am absvit și cursuri de contabilitate și aplicații pe calculator. A urmat Facultatea de Științe Economice și Juridice (am terminat ca șef de promoție), am continuat cu un master la Facultatea de științe economice și juridice, managementul organizatiilor, apoi alt master la Universitatea Tehnică din Cluj Napoca — Facultatea de Construcții, pentru a înțelege și partea tehnică: construcții, inginerie și management, evaluarea proprietății. Am dat examen la ANEVAR ca să învăț cum se evaluează proprietățile. Am urmat cursuri postuniversitare: resurse umane, asigurări, imobiliare, administrare condominii — toate la zi, în muncă continuă.
Această cunoaștere m-a transformat: sunt greu de păcălit. Nu e vorba de orgoliu, ci de responsabilitate. Când știi legile, termenele, procedurile și practica administrației, nu mai lași pe nimeni să-ți dicteze drepturi pe jumătate. Știu cum funcționează dosarele, unde se blochează o cerere și care e pasul legal corect. Așa pot să ajut concret.
Cum ajut oamenii — ce fac eu, concret
1. Ascult. Prima oră de discuție nu e despre formulare, e despre om. Las pe fiecare să-și spună povestea.
2. Explic pas cu pas: le arăt ce e greșit, care sunt termenele legale, ce documente lipsesc.
3. Completez și pregătesc actele corect, cu referințe exacte la legi și reglementări.
4. Îi însoțesc, dacă e nevoie, la ghișee: la primărie, la registratură, la cadastru, la instituții unde oamenii s-au simțit ignorați.
5. Urmez dosarul până la soluție — nu las oamenii cu un sfat vag.
Un exemplu anonim (tipic) — ca să înțelegeți
O doamnă a venit la birou plângând: fusese de cateva ori la primărie pentru aprobarea unui document privind proprietatea și mereu i se cereau acte diferite. Fiecare ghișeu îi spunea altceva; timpul trecea, taxele se acumulau, iar ea stătea cu familia în impas. Am verificat dosarul, am explicat pas cu pas care sunt documentele certe, am refăcut o solicitare corectă, am refăcut dosarul care a fost depus la registratură cu număr de înregistrare. În două săptămâni problema a fost deblocată. Pentru ea, diferența a însemnat liniște. Pentru mine, o altă confirmare că informația corectă salvează vieți.
De ce fac asta — dincolo de muncă
Nu fac asta doar pentru un onorariu. Fac asta pentru că am văzut prea multe nedreptăți, pentru că am fost și eu păcălit la început și am promis că nu voi lăsa pe nimeni în aceeași situație. Am ales să investesc în mine — prin studii și practică — ca să pot fi un sprijin real. Cunoașterea este scutul împotriva manipulării și a prostiei organizate.
Ce am observat — realități amare.
Observ deseori oameni numiți în instituții publice fără vocație: „lipitori de afișe” care, odată cu vremurile, au ajuns angajați. Nu e o acuzație la persoană, e observația că uneori funcțiile publice sunt ocupate de oameni nepregătiți. Asta afectează servicii, încredere și viața oamenilor. De aceea intervin: nu din răutate, ci din îndatorire civică — pentru că administrația trebuie ținută la standarde, nu protejată de tăcere.
Câteva reguli practice pentru cei ignorați de autorități (pe înțelesul tuturor)
1. Cere număr de înregistrare la depunerea oricărui document. Fără el, cererea „dispare”.
2. Notează data, ora, numele funcționarului cu care ai vorbit. Trebuie să existe urme.
3. Cere răspuns în scris sau înregistrare la registratură. Un „vă sunăm” nu e suficient.
4. Dacă ți se spune că „nu se poate”, întreabă care este temeiul legal; funcționarii trebuie să citeze un act normativ.
5. Păstrează copii ale tuturor documentelor. Când totul pare încurcat, copia ta face diferența.
6. Caută ajutor: un birou de consultanță, un avocat sau un specialist. Uneori o hârtie corectă rezolvă totul. Nu apela la oameni necalificați fără pregătire!
Mesajul meu pentru Simeria și pentru oamenii din jur
Sunt pregătit să fac față autorităților — nu pentru a provoca, ci pentru a impune normalitate. Cunosc legislația, procedura, practicile și știu unde se blochează lucrurile. Dacă ai o problemă, vino și spune-mi ce ți s-a întâmplat. O să te ascult, o să-ți explic și o să-ți fiu alături. Pentru că, la final, munca mea nu e doar despre acte — e despre oameni.
Vă prezint si câteva capitole ale cărții mele „Călător prin timp. Viața, oameni și întâmplări din Simeria mea”.
Am scris într-un stil cald, memorialistic, cu emoție și respect pentru trecut, așa cum am simțit când am început această călătorie printre amintiri. PARTEA I – RĂDĂCINI ȘI ÎNCEPUTURI
Capitolul 1 – Rădăcinile mele.
Sunt născut și crescut în Simeria, orașul care mi-a fost și leagăn și școală și lecție de viață. Aici au trăit părinții și bunicii mei, aici s-au scris povești simple, dar adevărate, dintr-o vreme în care oamenii se cunoșteau între ei, își dădeau binețe pe stradă și își deschideau poarta unii altora.
Când eram copil, îmi plăcea să stau seara lângă bunicii mei, în curtea casei, pe banca de lângă vița de vie. Ascultam povești despre război, despre anii grei și despre cum s-a ridicat orașul din ruină. Nu erau povești spuse din cărți, ci din trăire. Erau spuse cu lacrimi în ochi și cu un oftat adânc, ca o eliberare.
Bunicul meu, Mariș Aurel, fusese subofițer instructor de zbor pe avioanele Savoia, în aviație în timpul războiului. După război, a fost chemat să participe la dezamorsarea bombelor neexplodate rămase în zonă. Bunica îmi povestea cum îl aștepta cu sufletul strâns, temându-se că o bombă ar putea exploda oricând.
Erau ani în care viața atârna de un fir de păr, dar oamenii mergeau mai departe. Cu credință, cu curaj și cu demnitate.
Mai târziu, bunicul a fost primar al Simeriei, prin anii ’60. Orașul avea atunci în jur de zece mii de locuitori, iar administrația era formată din câțiva oameni simpli, dar implicați. Nu existau telefoane în fiecare casă, doar la primărie, la gară, la poștă și la spital. Când primăria avea un anunț de făcut, un toboșar străbătea străzile orașului, bătea în tobă și striga știrea pentru toți locuitorii.
Așa se făcea informarea publică, fără internet, fără afișe sau conferințe de presă, doar vocea omului și bătaia ritmică a tobei în liniștea serii.
Simeria de atunci era un oraș al oamenilor harnici, mulți lucrând la atelierele CFR, în depou sau în fabricile care începeau să prindă viață. Era o comunitate mică, dar puternică, în care cuvântul dat conta mai mult decât orice hârtie semnată.
Acelea sunt rădăcinile mele. De acolo am învățat ce înseamnă munca, seriozitatea și respectul pentru oameni.
Capitolul 2 – Copilăria în Simeria.
Am avut o copilărie cum rar mai vezi astăzi: liberă, sigură, plină de aventuri și de râsete.
Iernile erau lungi și frumoase. Zăpada cădea în straturi groase, iar noi, copiii cartierului, ne adunam cu săniile pe pantele din jur. Plecam dimineața și ne întorceam seara înghețați, cu țurțuri pe haine și obrajii roșii, dar fericiți. Nu ne trebuiau telefoane sau internet, ne aveam unii pe alții.
Patinam pe străzi, ne jucam fotbal în parcul mic, făceam „v-ați ascunselea” printre străzi și nu ne temeam de nimic. Era o libertate pe care azi mulți o caută în zadar.
Verile erau calde și pline de mirosul de fân proaspăt. Mergeam la pescuit dimineața, pe la cinci, și rămâneam pe malul apei până seara. Colindam împrejurimile pe bicicletă, urcam pe Măgura Uroiului, exploram fiecare cărare din Parcul Dendrologic, pe care îl știam pe de rost, fiecare poiană, fiecare colț de umbră.
Îmi amintesc o întâmplare de acolo: eram cu câțiva prieteni pe Măgură, și deodată am auzit un şuierat pe lângă urechi. Apoi altul. Nu înțelegeam ce se întâmplă, până când, de jos, am auzit strigătele soldaților: „Trageri! Coborâți imediat!”.
Trăgeau cu armele la baza dealului, iar gloanțele ne-au trecut pe deasupra capului. Am scăpat ca prin minune, iar bunica spunea mai târziu că și ea trecuse printr-o spaimă asemănătoare în război, când se trăgea din avion deasupra localității.
Așa era copilăria noastră, plină de viață, de riscuri, de râsete și de povești de spus peste ani.
Ne urcam în copaci, ne făceam praștii, jucam „țurca” și „elasticul”, mergeam cu bicicleta la izvor la Chimindia, până la Deva și înapoi, fără teamă și fără griji.
Astăzi, când privesc în urmă, simt o strângere de inimă.
Timpul acela avea altă culoare.
Era simplu și curat.
Capitolul 3 – Lecțiile bunicilor.
Eu am fost crescut de bunici și am învățat că viața se construiește pas cu pas, prin muncă și prin cinste.
Nu mi-au spus niciodată „fă așa”, dar mi-au arătat prin exemplul lor.
Bunicul, om hotărât și harnic, a crezut mereu că orice se poate dacă pui suflet și minte. Bunica, calmă și grijulie, a fost mereu echilibrul din viața mea, cea care m-a învățat să privesc și cu inima, nu doar cu mintea.
De la ei am învățat respectul, răbdarea și corectitudinea. Mi-au spus mereu că omul trebuie să fie de cuvânt, chiar dacă lumea din jur nu e mereu dreaptă.
Am văzut la ei o demnitate pe care o port și astăzi cu mine, în tot ce fac.
Și așa, printre povești, muncă și joacă, am crescut.
Fără să-mi dau seama, copilul care privea fascinat Măgura Uroiului devenea tânărul care avea să caute mereu mai mult sens, cunoaștere și dreptate.
Dar toate își au rădăcina acolo, în copilăria din Simeria mea.
Continui cu cartea mea. Rot Mircea. Partea a II-a. Epoca modernizării (anii ’70–’80), perioada tinereții mele și a transformării orașului Simeria. Am scris-o cu aceeași emoție, într-un stil cursiv, cald, dar documentat, ca o continuare firească a amintirilor mele din copilărie.
PARTEA A II-A – Epoca MODERNIZĂRII
Capitolul 4 – Simeria în anii ’70: Orașul care renaște.
Anii ’70 au fost pentru Simeria o perioadă de schimbare și modernizare, când orașul mic, de la poalele Măgurii Uroiului, începea să capete înfățișarea unei comunități moderne.
După deceniile de reconstrucție de după război, oamenii prindeau din nou curaj. Se ridicau blocuri noi, se amenajau străzi, se deschideau școli, iar gara, mândria Simeriei, devenea un simbol al progresului. Pe atunci, un tren era mai mult decât un mijloc de transport: era legătura orașului cu lumea.
CFR-ul era inima care bătea pentru întregul oraș. Majoritatea locuitorilor lucrau acolo: mecanici, lăcătuși, sudori, revizori, ingineri. Bunicul meu Gheorghe Rot a fost mecanic de locomotivă. După anul 1981 și eu am lucrat la CFR ca electronist laborator radio telecomunicații.
La schimburile de dimineață și seară, sirena depoului răsuna peste întreg orașul, marcând ritmul vieții cotidiene.
Era un sunet familiar, care spunea tuturor că ziua începe sau se încheie.
În acei ani, Simeria începea să-și contureze și identitatea culturală. Clubul Sindicatului găzduia spectacole, serbări școlare, concursuri artistice, discoteca, iar cinematograful era plin în fiecare seară. Filmele românești și cele străine aduceau emoții și visuri, iar pentru mulți tineri, primele întâlniri.
Pe străzile orașului, viața pulsa: copii jucând fotbal între blocuri, femei care ieșeau seara la poartă să mai stea de vorbă, bărbați care discutau despre fotbal și muncă la colțul străzii.
Simeria trăia în simplitate, dar și într-o formă de bucurie firească, pe care azi o numim nostalgie.
Capitolul 5 – Tinerețea mea. Primii pași în viață.
Eu am trăit acea perioadă intens.
Tinerețea mea a fost plină de entuziasm, de planuri și de descoperiri. Eram generația care visa la o lume mai bună, chiar dacă trăiam între limitele unei epoci rigide.
Ne doream libertate, cunoaștere și să fim altfel decât părinții noștri, să învățăm, să călătorim, să construim ceva al nostru.
Școlile din Simeria erau locuri vii, cu profesori dedicați, oameni care ne învățau nu doar matematică și literatură, ci și demnitate. Îmi amintesc cum, în fiecare dimineață, curtea școlii se umplea de copii, iar clopoțelul suna ca o chemare spre viitor.
După ore, mergeam la Clubul Sindicatului, la domnul Mercea, acolo se organizau cercuri de muzică, de electronică, de mecanică, iar eu eram atras de tot ce ținea de tehnică și inovație. Acolo am început să înțeleg ce înseamnă pasiunea pentru progres.
Anii ’70 și ’80 au fost, pentru mine, începutul unei călătorii către noua eră, cea digitală. Pe atunci, nu existau calculatoare în școli, dar se vorbea deja despre „tehnica viitorului”.
Când am văzut prima dată un aparat video și un calculator, am știut că acelea vor schimba lumea. Și am avut dreptate.
Eram fascinat de tehnologie. Încercam să aflu cum funcționează orice aparat, să învăț, să repar, să descopăr.
Îmi amintesc perfect serile în care, prin anii ’88, mergeam în casele oamenilor pentru a instala antene satelit și a le aduce „lumea în casă”.
Copiii așteptau cu sufletul la gură desenele animate, iar adulții priveau uimiți emisiunile străine. Era o fereastră spre altă lume, mai liberă, mai colorată, mai vie.
Într-un oraș mic, acele momente erau adevărate evenimente. Eu am fost acolo, printre primii care au făcut asta, și mi-am dat seama că și eu pot fi un pionier al schimbării.
Capitolul 6 – Simeria, orașul care creștea odată cu noi.
Anii ’80 au fost apogeul unei epoci în care oamenii credeau în munca lor.
Se construiau blocuri, școli, magazine, iar viața culturală era intensă.
Cinematograful din Simeria era plin la fiecare proiecție, Clubul Sindicatului vibra de spectacole și repetiții, iar tinerii se strângeau în parcuri sau la serbările organizate de 1 Mai și 23 August în Balăcuta.
Tot atunci, am început să simt că Simeria e mai mult decât un loc, e o stare de spirit.
Un oraș mic, dar plin de oameni mari prin suflet.
Fiecare stradă avea povești, fiecare curte avea o bancă unde se depănau amintiri.
Noi, tinerii, eram dornici de afirmare, dar și legați de rădăcini.
Mergeam la Deva, la Hunedoara, dar mereu ne întorceam acasă, la Simeria, locul de unde totul a pornit.
Acum, când privesc înapoi, simt o emoție profundă.
Au fost ani frumoși, ani în care am crescut, am învățat, am muncit și am visat.
Am fost parte dintr-o generație care a trăit la granița dintre două lumi: cea a muncii și a modestiei, și cea a începutului erei digitale.
De aceea, cred că acei ani au fost nu doar începutul maturității mele, ci și al Simeriei moderne. Cu prietenie Rot Mircea
Nu sunt jurnalist de televiziune.
Nu sunt influencer.
Nu urmăresc senzaționalul.
Sunt doar un om care crede că un oraș are o memorie și că acea memorie nu trebuie să se piardă.
De aceea am început proiectul Telesim Media.
Vreau să documentez lucrurile așa cum sunt ele:
străzi, oameni, locuri, istorie, întâmplări și schimbările prin care trece orașul nostru.
Uneori sunt povești frumoase.
Alteori sunt realități care trebuie văzute și înțelese.
Pentru că un oraș nu este doar administrație sau statistici.
Un oraș este viața oamenilor care trăiesc în el.
Iar dacă nu păstrăm aceste lucruri, ele dispar.
Documentare
Imagini reale
Istorie localăTelesim Media
Simeria – HunedoaraMircea Cristian Rot
De ce trebuie să ne amintim? Istoria unui loc este busola care ne arată cine suntem atunci când prezentul devine prea zgomotos.
Pentru Simeria, a ne aminti înseamnă a înțelege că sub orașul de astăzi trăiește o moștenire adunată în multe veacuri.
Nu suntem doar un nod de cale ferată. Suntem urmașii celor care au păzit vadul Streiului încă din vremea romanilor și ai celor care au ridicat rugăciuni în vechile biserici și mănăstiri ale acestor locuri.
Amintirea trecutului ne învață și lecția demnității. Luptele și răscoalele care au trecut peste aceste meleaguri ne arată că libertatea nu a fost niciodată un dar, ci ceva câștigat cu sacrificii. Pământul acesta a fost apărat de oameni care nu au acceptat umilința.
Istoricul Nicolae Iorga spunea că numele locurilor sunt „arhivele vii” ale unui popor. Când rostim numele Simeria, rostim de fapt o istorie lungă de transformări și continuitate, o memorie care a supraviețuit schimbării imperiilor și trecerii timpului.
Istoria ne arată că multe lucruri se schimbă: imperii se ridică și cad, drumurile se transformă, iar trenurile au schimbat odinioară fața locului. Dar oamenii și râul Strei rămân, iar povestea merge mai departe prin fiecare generație.
Fără aceste povești, Simeria ar fi doar un punct pe hartă și câteva linii de cale ferată. Cu ele, devine un loc cu memorie.
De aceea continui să prezint, pas cu pas, capitole din cartea mea despre povestea acestui oraș — pentru ca memoria locului să nu se piardă și pentru ca generațiile care vin să știe de unde începe drumul Simeriei.
Autor: Rot Mircea Cristian. Proiect editorial: Telesim Media © Rot Mircea Cristian 2026
Text în curs de elaborare pentru cartea „Povestea orașului meu – Simeria”. Reproducerea integrală sau parțială fără acordul autorului este interzisă conform Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor.
Umbrele de pe malul Streiului: De la Legiuni la Piski
Când ultimele care ale administrației romane s-au pierdut în praful drumului spre sud, în anul 271 d. Hr, peste luncile Mureșului s-a așternut o tăcere grea. Legiunile plecaseră, garnizoanele se retrăseseră, iar orașele romane, odinioară pline de viață, au început să se stingă încet, transformându-se în ruine sau în mici așezări rurale.
Dar pământul nu a rămas pustiu.
În lunca fertilă dintre Mureș și Strei, oamenii au continuat să trăiască. Apele râurilor ofereau pește și apă pentru animale, iar solul bogat dădea roade bune. Țărani și păstori au rămas pe aceste locuri, lucrând pământul așa cum o făcuseră generațiile dinaintea lor.
Ei nu cunoșteau hărțile imperiale sau granițele imperiilor. Cunoșteau doar ritmul naturii: primăvara aratului, vara cositului, toamna recoltei și iarna poveștilor spuse lângă foc.
Secolele au trecut peste aceste locuri asemenea viiturilor de primăvară.
Peste câmpiile din jurul Streiului au trecut goții, cu armele lor lungi, apoi gepizii, căutând pământuri de așezare. Mai târziu au venit avarii, călări și neobosiți, iar după ei slavii, care au dat nume noi râurilor și dealurilor. În cele din urmă au ajuns și maghiarii, care au găsit aici un culoar natural între munți și câmpii.
Unele dintre aceste popoare au trecut repede, ca furtunile de vară. Altele s-au oprit pentru o vreme. Dar viața comunităților din vale nu a dispărut.
Sub picioarele tuturor acestor neamuri, vechile drumuri romane au continuat să existe, ascunse sub pământ și iarbă. Uneori erau abandonate, alteori erau folosite din nou de negustori sau armate. Râurile și vadurile lor au rămas repere pentru călători.
Istoria mergea mai departe, iar oamenii rămâneau.
Pe malurile Streiului, diminețile se ridicau adesea în ceață. În acele ceasuri liniștite, când apa curgea molcom printre rădăcinile sălciilor, viața satelor era simplă și neclintită. Câteva colibe din lemn fumegau ușor, iar câinii lătrau leneș către câmpurile întinse. În depărtare se auzea uneori tropotul unei cete de călăreți sau scrâșnetul roților unei căruțe grele, semn că drumul vechi nu fusese uitat.
Oamenii acestor locuri învățaseră să trăiască între liniște și teamă. Uneori veneau vremuri bune, când ogoarele rodeau bogat și turmele se înmulțeau. Alteori apăreau zvonuri despre armate sau despre neamuri străine care coborau dinspre munți. Dar de fiecare dată, după ce furtuna trecea, oamenii reveneau la plug și la coasă, ca și cum pământul însuși le-ar fi cerut să nu plece.
Bătrânii spuneau că sub iarbă și sub brazdele ogoarelor se ascund pietrele vechilor drumuri romane. Câteodată, după o ploaie puternică sau după o alunecare de pământ, câte o bucată de piatră tăiată ieșea la lumină. Copiii o priveau mirați, iar cei bătrâni spuneau că acolo trecuseră cândva legiunile împăratului.
Poate că nimeni nu mai știa exact unde duceau acele drumuri. Dar oamenii știau un lucru: locul acesta fusese mereu locuit, mereu traversat, mereu parte din istoria care curgea, asemenea râului, fără oprire.
Astfel, între ape, câmpuri și drumuri vechi, s-a păstrat o așezare modestă care avea să primească mai târziu numele de Piski. Un sat mic, aproape neînsemnat pentru marile imperii, dar încăpățânat în a rămâne pe harta timpului.
Iar povestea lui abia începea.
Legenda numelui
Originea numelui Simeria rămâne până astăzi un subiect discutat de istorici.
În documentele medievale apare constant forma Piski, numele maghiar al localității. Dar tradiția locală păstrează și o altă poveste.
Bătrânii locului spuneau că, cu mult înainte ca aceste pământuri să fie pomenite în actele regale, pe un dâmb de lângă râu ar fi existat o mică mănăstire de călugărițe, numită Szent Maria – Sfânta Maria.
În timp, numele ar fi fost rostit tot mai des de oamenii din jur, iar pronunția lui s-ar fi schimbat. Din Sancta Maria ar fi devenit Sânmăria, iar mai târziu Simeria.
Istoricii nu au găsit încă dovezi care să confirme această legendă. Zidurile acelei mănăstiri nu au fost descoperite, iar documentele medievale nu o menționează clar.
Dar poveștile nu trăiesc doar în arhive.
Ele trăiesc și în memoria oamenilor.
Iar uneori legenda și istoria merg împreună, fiecare păstrând câte o parte din adevăr.
Se spune că în serile liniștite de vară, când ceața se ridica de pe lunca Streiului și clopotele satelor din jur băteau rar, bătrânii își aminteau de acea mănăstire pierdută. Nu mai știau exact unde fusese ridicată – unii spuneau pe un dâmb aproape de râu, alții mai sus, spre locul unde câmpul începe să urce ușor către dealuri.
În poveștile lor apăreau câteva chilii din piatră și lemn, o bisericuță mică și o grădină în care călugărițele cultivau plante de leac. Călătorii care treceau pe drumul vechi se opreau uneori acolo pentru apă sau pentru un sfat, iar maicile îi primeau în liniște, fără să întrebe prea mult.
Anii au trecut, iar locul acela s-a pierdut în timp. Poate a fost părăsit, poate a fost distrus de războaie sau de focuri. Pământul a acoperit urmele zidurilor, iar iarba a crescut peste ele.
Dar numele a rămas.
Oamenii din satele din jur au continuat să vorbească despre locul acela ca despre „Sânmăria”. Așa cum pietrele din râu sunt șlefuite de apă, și numele s-a schimbat încet în vorbirea oamenilor. Din Sânmăria s-a auzit tot mai des Simeria.
Bătrânii din Piski, când voiau să-și potolească nepoții neastâmpărați, le povesteau despre clopotul de argint al mănăstirii Szent Maria. Legenda spune că, în fața unei mari invazii – unii zic a tătarilor, alții a turcilor – maicile au coborât clopotul în albia Streiului, legându-l de rădăcinile unui stejar secular, pentru a nu cădea în mâini păgâne.
Mănăstirea a ars, iar maicile s-au risipit, dar numele locului a rămas lipit de buzele oamenilor ca o pecete. N-au mai putut să-i spună doar Piski, căci pământul era sfințit. Așa a apărut Simeria. Iar cei care au urechea aplecată spre tainele lumii spun că, în nopțile de Sânziene, dacă te așezi pe malul râului și asculți cu luare-aminte, sub clipocitul apei se mai aude încă vibrația stinsă a clopotului de argint, chemând lumea înapoi la vechiul nume de Sânmăria.”
Pe un prag de piatră tocită, scoasă cine știe când din zidurile unei vechi vile romane și așezată acum la poarta unei gospodării din Piski, stătea Moș Avram. Era un om uscat, cu fața brăzdată ca pământul după arătură și ochi de culoarea râului atunci când se liniștește după ploaie.
Moș Avram nu era doar cel mai bătrân om din sat; era „păstrătorul”. În traista lui de lână, pe care o purta mereu la șold, nu ținea doar pâine și sare, ci și povești pe care alții le uitaseră de mult. El era cel care știa că drumul pe care călcau vitele era, sub straturile de praf, calea împărătească a legiunilor de demult.
Când soarele începea să coboare spre culmile de peste Mureș, tinerii se adunau uneori în jurul lui. Avram nu le vorbea despre date și hrisoave — pe care oricum nu le-ar fi înțeles — ci le vorbea despre glasul locului.
— Vedeți dâmbul acela unde se joacă aburii serii? întreba el, arătând cu ciomagul de corn spre lunca Streiului. Acolo, sub rădăcinile sălciilor, dorm maicile.
Apoi, vocea îi scădea, devenind un foșnet:
— Nu-i spuneți doar Piski. Piatra e mută, dar numele de Sânmăria e viu. E ca un descântec care ține satul legat de cer. Eu am apucat bătrâni care au văzut flăcările de la pod, când oamenii lui Horea au jurat că n-or mai plăti cu sudoare setea nobililor. Amintirea aia încă arde, dacă știi unde să pui mâna pe inima pământului.
Poate că adevărul istoric se ascunde încă sub pământ, așteptând să fie descoperit. Sau poate că nu va fi găsit niciodată.
Dar uneori istoria unui loc nu se păstrează doar în documente.
Ea trăiește în povești, în nume și în felul în care oamenii își amintesc trecutul.
Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Transilvania era un teritoriu marcat de tensiuni sociale puternice.
Majoritatea populației românești trăia în condiții grele, fiind supusă obligațiilor feudale și numeroaselor taxe impuse de sistemul nobiliar al epocii. Țăranii erau obligați să muncească pe domeniile nobililor, să plătească dări și să respecte restricții care le limitau libertatea.
Nemulțumirea crescuse de ani de zile.
În 1784, aceste tensiuni au dus la izbucnirea uneia dintre cele mai mari răscoale țărănești din Transilvania, condusă de Horea, Cloșca și Crișan.
Răscoala a cuprins o mare parte a Munților Apuseni și a zonelor din jur, iar ecoul ei a ajuns și în valea Mureșului și în zona Simeriei.
Documentele vremii consemnează că în apropierea podului peste râul Strei, răsculații au incendiat câteva cârciumi aflate pe drumul comercial. Aceste locuri erau frecventate de călători și negustori și reprezentau puncte importante pentru controlul circulației.
Podul peste Strei avea atunci o importanță strategică.
Pe acolo treceau drumurile care legau regiunea Hunedoarei de valea Mureșului, iar cine controla acest punct controla și circulația din zonă.
Incendierea cârciumilor nu a fost doar un gest de revoltă, ci și o acțiune menită să întrerupă rutele comerciale și să slăbească autoritatea locală.
Aceste evenimente arată că satul Piski, deși mic, era conectat la marile mișcări sociale ale epocii.
Liniștea aparentă a satului ascundea de fapt legături cu lumea largă și cu istoria care se scria în acei ani tulburi.
În acea toamnă a anului 1784, vestea răscoalei a ajuns în valea Streiului purtată de oameni grăbiți și de zvonuri rostite pe la porțile satelor. Se spunea că țăranii din munți s-au ridicat împotriva stăpânilor, că au lăsat plugurile și au luat în mâini furci, coase și topoare.
Drumul care trecea pe lângă Piski nu mai era doar o cale de negustorie. Pe el apăreau tot mai des cete de oameni obosiți, dar hotărâți. Unii mergeau spre munți, alții coborau dinspre Apuseni cu vești despre lupte, despre sate ridicate și despre nobilimea care fugea speriată.
În apropierea podului peste Strei, unde se adunau de obicei căruțele negustorilor și unde călătorii își odihneau caii la cârciumi, într-o seară s-a ridicat fum gros spre cer. Flăcările au cuprins acoperișurile de șindrilă ale cârciumilor, iar lumina lor roșiatică s-a reflectat în apa râului.
Pentru oamenii locului, acea noapte a rămas mult timp în amintire. Nu era doar focul unor clădiri. Era semnul că lumea veche începea să se clatine.
După câteva zile, liniștea a revenit treptat în vale. Negustorii au început iarăși să treacă podul, iar oamenii s-au întors la ogoare. Dar povestea acelor zile s-a transmis mai departe, din gură în gură, ca o amintire a vremurilor în care satul Piski a simțit, chiar pe malul Streiului, ecoul uneia dintre cele mai mari răscoale din istoria Transilvaniei.
Povestea continua.
Cu prietenie,
Rot Mircea Cristian
© Drept de autor – Proiect Telesim Media
.webp "Povesti despre orasul Simeria. Autor Mircea Cristian Rot")
Gările pline de trenuri și oameni grăbiți.
Comentarii
Trimiteți un comentariu