O programare la medic și o lecție despre respectul față de pacienți

 După o lună de așteptare, răspunsul medicului a fost: Dacă nu îți convine, pleacă.

Scriu aceste rânduri după o experiență care m-a afectat nu doar emoțional, ci și fizic.

Am făcut programare telefonică cu aproximativ o lună înainte pentru un control diabetologic, aveam bilet de trimitere pentru că am avut probleme de sănătate. Am fost programat pentru intervalul orar 9–10. M-am prezentat înainte de ora stabilită. Mi s-a spus că nu apar pe listă. S-a menționat că există mai multe caiete de programări.

În timp ce așteptam clarificarea, au fost chemați alți pacienți înaintea mea, fără explicații, erau trecuți pe alt caiet. Programarea ar trebui să însemne un interval stabilit și respectat, nu o loterie între online, telefonic și confirmare la cabinet. Claritatea și transparența ar preveni multe tensiuni.

Am cerut doar lămuriri și respectarea ordinii. Atunci a ieșit doamna doctor iritată profund și a strigat la mine în fața zecilor de pacienti: Aici eu fac programarile, am zeci de pacienți, dacă nu îți convine pleacă! Tonul discuției a devenit ridicat și a devenit agresivă.

În acel moment nu am vrut să provoc un conflict. Am vrut doar să fiu ascultat și tratat cu respect. Am spus că am 63 de ani, nu ca să mă pun deasupra cuiva, ci pentru că la această vârstă ajungi să simți mai profund când ești tratat ca și cum nu contezi. Eram nemâncat, fără medicație, venit pentru control, într-o stare deja fragilă. Când tonul a fost ridicat și mi s-a transmis că pot pleca dacă „nu îmi convine”, am simțit nu doar nedreptate, ci umilință. Nu am cerut privilegii. Am cerut doar un dialog normal, omenesc. Pentru că atunci când mergi la medic mergi cu încredere, nu cu teamă.

Nu scriu aceste lucruri pentru a ataca pe cineva. Le scriu pentru a explica ce înseamnă, în realitate, o astfel de situație pentru un pacient cu diabet și afecțiuni asociate.

În dimineața controlului nu mănânci. Nu iei medicația, pentru ca evaluarea să fie corectă. Ajungi deja într-un echilibru fragil. Glicemia poate varia. Tensiunea poate fluctua. Organismul este vulnerabil.

Când peste această stare se adaugă stres intens, ton ridicat, tensiune și amenințări, reacția nu este doar emoțională.

Doctorița avea orbita irisului foarte mare" de fapt o dilatare masivă a pupilelor,  irisul părea ocupat aproape în întregime de negru, oferind ochilor un aspect "fix" sau "sălbatic" chiar am fost speriat de aceasta stare.

Persoana a devenit hiperactivă, vorbea repede, era irascibilă chiar agresivă ("isterică").

În acel moment am avut un țiuit puternic în urechi, senzație de amețeală, senzația că „văd negru” pentru câteva clipe. Chiar și ulterior, țiuitul a persistat. Acestea sunt reacții cunoscute la stres acut și posibilă creștere tensionară. Nu sunt exagerări. Sunt reacții fiziologice.

Un medic știe sau ar trebui să știe că stresul poate destabiliza glicemia și tensiunea. Tocmai de aceea comunicarea calmă nu este un detaliu. Este parte a actului medical.

Poate vor exista comentarii de tipul: „Medicii sunt suprasolicitați.”

Este adevărat. Dar suprasolicitarea nu justifică lipsa de comunicare sau tonul nepotrivit.

„Poate pacientul a reacționat.”

Da, un pacient aflat în stres poate reacționa. Tocmai pentru că este bolnav. De aceea vine la medic: pentru stabilizare, nu pentru destabilizare.

„Ordinea la cabinet nu este primul venit – primul intrat.”

Corect. Dar atunci trebuie explicat. Transparent. Calm.

Nu cer privilegii. Nu cer tratament preferențial. Cer:

– programări clare

– liste organizate

– explicații atunci când apar erori

– respect reciproc

Noi, fiecare în domeniul nostru, lucrăm cu oameni. Avem studii. Avem responsabilități. Tratăm clienți, colaboratori, inclusiv profesioniști din domeniul medical, cu respect. Chiar și în condiții de stres.

Respectul nu ține de profesie. Ține de caracter.

Problema nu este doar individuală. Ține și de sistem. Ține de management. De modul în care sunt organizate programările. De modul în care sunt prevenite situațiile tensionate. Selecția și evaluarea personalului medical ar trebui să includă nu doar competența profesională, ci și conduita față de pacient.

Pentru că actul medical înseamnă știință + echilibru + empatie.

Astăzi, în loc să plec cu tratamentul clarificat și analizele efectuate, am plecat fără consultație și cu o stare de sănătate afectată de stres.

Cea mai gravă consecință nu este o programare pierdută. Este pierderea încrederii.

Iar fără încredere, sistemul medical nu poate funcționa.

Nu scriu din dorință de conflict. Scriu din dorința de normalitate.

Respectul nu este un favor. Este o obligație morală reciprocă.

Și totuși, dincolo de orgolii și replici, rămâne o întrebare simplă: cu sănătatea mea cum rămâne?

Când ai o boală cronică, nu vorbești despre o programare pierdută. Vorbești despre echilibru metabolic, despre tensiune, despre glicemie, despre riscuri reale. Vorbești despre viață.

Chiar așa? Suntem dați la o parte pentru că cerem respect?

Pentru că îndrăznim să spunem „vă rog să vorbiți civilizat”?

Un pacient nu vine la medic pentru a fi umilit. Nu vine pentru a intra într-un conflict. Vine pentru stabilizare, pentru tratament, pentru continuitate.

Refuzul de a mai primi un pacient după un astfel de episod nu este doar o reacție personală. Pentru cel aflat în suferință, poate însemna întreruperea unei monitorizări, amânarea unor analize, destabilizarea unei afecțiuni.

Iar în bolile cronice, destabilizarea nu este un detaliu. Este risc.

Nu cer tratament preferențial. Nu cer favoruri. Cer respect și continuitate în îngrijire.

Pentru că atunci când un pacient pleacă fără consult, fără tratament actualizat și cu starea agravată de stres, nu vorbim doar despre o neînțelegere. Vorbim despre impact real asupra sănătății.

În fața unui medic nu stă un dosar. Stă o viață.

Dar umilința nu s-a oprit la strigăte. Culmea acestui episod absurd a fost decizia doamnei doctor de a apela numărul de urgență 112. A cerut protecție împotriva mea, un pacient care își aștepta rândul, solicitând ca poliția să intervină pentru ca eu să nu mai calc niciodată în cabinetul dumneaei.

Este tulburător faptul că un medic folosește resursele statului destinate urgențelor vitale pentru a gestiona propria incapacitate de a comunica civilizat și propriul sistem defectuos de programări. Să ceri interzicerea unui pacient cronic, a cărui stare de sănătate tocmai ai destabilizat-o prin agresiune verbală, denotă o încălcare gravă a Codului Deontologic și a Jurământului lui Hipocrate.

Refuzul de a mai consulta un pacient cronic după ce i-ai provocat o criză de stres nu este doar o reacție impulsivă, este un act de abandon medical. Voi sesiza oficial instituțiile abilitate pentru a stabili dacă starea fizică a medicului din acea dimineață — manifestată prin acea privire fixă, pupile dilatate și agresivitate extremă — este compatibilă cu exercitarea profesiei și siguranța pacienților.